Am avut ocazia să răsfoiesc volumul al șaselea din serie, „Aforisme”, scris de Emil Dinga, și trebuie să spun că e o experiență diferită, dar foarte plăcută. Cartea asta nu e una de citit cu sufletul în dinți, ci mai degrabă de purtat cu tine, ca pe o conversație filozofică despre lumea și, mai ales, despre om. Emil Dinga reușește să transforme simple gânduri într-un fel de poezie a gândirii, fără a fi însă poezie în sensul clasic. E ca și cum ai intra într-un dialog interior, în care fiecare aforism te provoacă să reflectezi ceva, dar fără a-ți explica clar și precis orice lucru.
Ce mi s-a părut extrem de interesant la aceste aforisme este modul în care autorul încearcă să explice ce sunt ele cu adevărat. Într-un limbaj aproape tehnic, vorbește despre aforism ca fiind o formă de expresie fragmentată, de o esență aparent mistică, dar plină de semnificație. Mi-a plăcut ideea că aforismul nu e nici ironie, nici paradox, nici axiomă, ci, mai degrabă, o pareidolie a lumii – o imagine pe care o vedem și pe care o interpretăm subiectiv. În felul acesta, Dinga ne face să ne gândim că, de fapt, fiecare aforism e ca o lentilă prin care încercăm să descifram lumea, dar nu neapărat cu rezultate certe.
Ce mi s-a părut foarte minunat a fost modul în care autorul sugerează că, adunând și sistematizând aceste mici fragmente de înțelepciune, am putea construi povești, narative despre „cetăți ale soarelui” sau „păci eterne”. Adică, dacă le vedem ca pe niște note de lucru, niște ghidaje pentru discuții mai ample, ar putea cuceri mințile și inimile cititorilor, creând un adevărat sistem de reflecție. Dar, în același timp, Dinga recunoaște că aceste aforisme sunt mai degrabă niște atingeri fragile, lumini mici care atrag atenția asupra denivelărilor din lumea reală, decât modele solide de înțelepciune.
Ce mi s-a părut intrigant, dar și amuzant, este selectionarea variată a lor; de la citate în limbi străine, ca cel latin, până la observații despre oameni sau fenomene. Mi-a rămas în minte afirmația că „la o prejudecată să nu renunți până nu adopți o alta”, ceea ce mie îmi pare o critică subtilă la modul în care ne construim credințele și convingerile. În plus, expresia despre Papini și Joyce m-a făcut să zâmbesc, probabil pentru că însuși autorul se aventurase în reflecții despre marele talent al literaturii și despre cum omul trebuie învățat să fie modest chiar și în fața propriei excelențe.
Cartea asta nu e ceva pentru citit dintr-o răsuflare sau simplă analiză logică. E mai mult ca o invitație la introspecție, un set de scântei mentale pe care le poți aprinde în orice moment. Mi-a plăcut enorm ideea că aforismele nu sunt modele de viață, ci au mai degrabă rolul de a atinge și de a provoca, de a ține mintea trează și de a ne reaminti că în lumea asta plină de posibilități și denivelări, uneori, o simplă observație poate avea valoare. În final, această carte e ca o conversație cu un prieten enigm, care îți șoptește mici adevăruri, uneori puțin neașteptate, alteori atât de simple, încât nici nu le-ai observa dacă nu ți-ar atrage atenția.