Radu Andriescu este un campion al discretiei si un performer al autoefasarii. Scrie atat de transparent, incat pare ca povesteste, pur si simplu, ceea ce i se intampla.
Evita vocalizele stilistice, narcisismul metaforei, fanfara simbolului. Si, cu toate acestea, scrie una dintre cele mai valoroase, mai convingatoare, mai „adevarate” poezii de astazi.
Andriescu este un sceptic, neincrezator in frazele traditiei, in prestigiul adevarurilor. El vorbeste, intr-un limbaj reticent si autoironic, pentru toti „cei cu trupuri opace,/ nascuti imperfecti,/ plini de indoieli/ si de intrebari stanjenitoare,/ incapabili sa zboare cu imaginatia/ prin lumile perfecte,/ translucide,/ unde serafii au idei/ in loc de pene/ si transcendenta,/ in loc de tartita”.
Iar lucrurile de care se ocupa in poezia sa sunt mai fragile ca ingerii, delicate si insesizabile, imposibil de parafrazat: e vorba de amintire, regret, singuratate, ridicol, revolta, timiditate si, mai cu seama, despre animalul diafan care e sufletul. – Doris Mironescu
