Autoportret cu principii

Cum ma simt, respectindu-mi principiile? Poate ca nu m-as simti nicicum in mod deosebit, daca lumea din imediata mea apropiere nu m-ar face sa simt, acut, pe proprie piele, ca sa zic asa, momentele cind, respectind principii, ii provoc neplaceri.
Desigur, daca as sti ca foloseste la ceva sa visez, as visa la o lume in care respectarea principiilor morale sa fie de la sine inteleasa pentru toti, universal aplicata, fireasca si usoara, ca trecerea cutitului prin unt si a pestelui prin apa. Ma doare, nevindecabil, intotdeauna, momentul acela in care, sub ochii reprobatori sau intelegatori sau admirativi sau opaci ai celor din jurul meu, eu ma tin de un principiu si cei din jurul meu, nu.
stiu dinainte ca, la un minim exercitiu democratic, precum votul, voi pierde (eu cred ca furtul de orice fel trebuie pedepsit conform legii – dar colegii mei pot considera ca a pedepsi studentul dovedit ca plagiator inseamna „a strica viitorul bietului copil” si vor vota pentru iertarea, in extremis, a hotului); stiu dinainte ca voi pleca din orice „for decizional” al mediului meu academic, unde nu voi reusi sa impun respectarea unor principii (anul acesta am demisionat din senatul universitatii mele pentru o problema de „transparenta decizionala” si de „solidaritate colegiala”, de altminteri principii pe care le consider esentiale intr-un climat academic sanatos; dar e la fel de adevarat ca demisia mea s-a justificat prin „motive personale”…). Ma dau deoparte, plec, accept deciziile majoritatii democratic exprimate (ok, si acesta e un principiu, chiar daca el se aplica in defavoarea altor principii, cu atita usurare cita usurinta), fac toate acestea cu speranta ca macar studentii mei vor vedea ce fac si unii din ei, cei alesi (cei sortiti aceleiasi singuratati principiale?), vor intelege si imi vor urma exemplul.
Profesoara pina la capat, inteleg sa fac din respectarea principiilor tot o lectie, chiar daca una discreta.