Taramului care ma trimisese in lume si care acum facea parte din mine ii parcurgeam hotarele reale si imaginare cu sentimentul cu care traiesti amurgul primei iubiri. De care nu te vei lepada niciodata si pe care o vei duce in tine pana la capatul zilelor.
Urma sa-mi iau zborul, sa iau viata in piept, sa invat sa ma descurc de unul singur. Portile Raiului meu se inchideau incet, insa nicicand pe deplin.
Nimeni nu ma alunga din taramul pe care, de fapt, n-avem sa-l parasesc vreodata. Plecam de bunavoie, urmand stravechi legi ale vietii, pe un drum care nu era altul decat acela al eternei reintoarceri in lumina nepieritoare a locului peste care plansese candva Dumnezeu.
– Horia Badescu
