Cassa Dante

De când am început să citesc „Cassa Dante” a lui Carmen Adriana Gheorghe, am fost penetrat de schimbarea de stil a autoarei, de această trecere de la un mod de a povesti jurnalistic la ceva mult mai profund, mai creativ. Îți dai seama că nu e o lectură obișnuită, ci una care te provoacă, te implică și te face să reflectezi asupra tensiunilor din societate și asupra sufletului uman în cele mai întunecate și complicate ipostaze ale sale.

Cartea se învârte în jurul a trei personaje extrem de puternic conturate, aproape caricaturale, fiecare reprezentând o anumită fațetă a suferinței și a zbaterii interioare. Autoarea nu îi protejează, ci le dezgolește, punând în evidență vulnerabilitatea, dar și întunecimile din sufletele lor. Prin această abordare, cititorul are senzația că privește în adâncul fiecăruia, ca și cum ar fi martor la un spectacol sumbru, dar necesar pentru a înțelege natura umană.

Intriga pornește de la un scandal real, legat artificial de numele lui Dante și o locație cu conotații politice. Autoarea surprinde această poveste și o aruncă într-un tablou critic al societății, în care încercarea de a înțelege fiecare personaj devine și o analiză a temelor precum sinuciderea, puterea și plagiatele existenței. Fiecare personaj are o manie, o patimă: unul – ajuns la limita disperării, gata să comită un gest final, altul – înghițind fără încetare un titlu academic pe nepotism, iar cel din urmă – acaparat de acea dorință de a avea control asupra tot ce îi înconjoară.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost modul în care autoarea le-a arătat că, sub aceste comportamente extreme, se ascund trăiri intense, emoții ascunse și neliniști ce răzbat în dialoguri tăcute. În felul acesta, personajele devin mai mult decât caricaturi: devin reflecții ale unor părți fragile ale lumii noastre, poate chiar ale fiecăruia dintre noi.

„Cassa Dante” te face să te gândești la limitele puterii, la ce înseamnă să fii o ființă umană cu toate imperfecțiunile și contradicțiile ei. Autoarea transformă aceste situații și personaje într-o speță de adevăr colectiv, într-o poveste care te face să te simți mai puțin singur în fața complexității vieții. În final, nu pot decât să spun că această carte e o experiență intensă, emoționantă, care te face să privești în oglinda propriilor frământări și lagăre de suflet. Abelul devine mai apoi o revelație, o lecție de viață spusă al dracu de sincer și tulburător.