Mircea Ivanescu a reusit sa impinga cuvintele intr-un teritoriu care parea sa le ramana inaccesibil: teritoriul clipei, al atomului temporal, al partii aceleia de timp care rezulta la capatul ultimului gest de disectie imaginabila in fluxul trairilor noastre. Nimeni, la noi, nu a dat – in deplina discretie – un relief mai teribil clipei ce trece, investite de cearcanul sufletului nostru.
Nimeni, cred, nu a reusit mai bine ca el sa puna in scena atomii trairilor noastre. „N-am taiat eu poezia romana in doua”, spune la un moment dat, cu modestia lui jucata, Ivanescu.
Dar adevarul e ca a taiat-o, aducand-o in punctul din care, in modernitate, expresia sensibilitatii noastre s-a reconstruit integral. – Gabriel Liiceanu
