Am spus de multe ori că viața și gândirea lui Cioran par să fie încărcate de un exces constant, ca un altfel de apogeu al trăirilor și ideilor. Cartea „Cioran sau excesul ca filosofie”, scrisă de Nicolae Turcan, aduce în prim-plan tocmai această idee: că tot ceea ce a gândit și trăit Cioran pornește, de fapt, dintr-un sentiment al excedentului. Nu e doar o carte despre filozofia lui, ci ca o poveste despre modul în care această atitudine de supra-exagerare îl definește și îi conturează întreaga viziune asupra lumii.
De la scris la gândire, de la suferință la ideea de moarte, toate temele pe care le atinge Turcan sunt privite prin lentila acestei atitudini de exces. Și, uite așa, ceea ce pare să fie o critică, o privire pesimistă, devine, de fapt, o încercare de a înțelege frumusețea și complexitatea unui spirit atât de contrar și de neînțeles pentru majoritatea. Cartea are acel gust de confesiune, de discuție sinceră despre unul dintre cei mai afirmați și totodată controversați gânditori ai secolului XX. Și da, poate pare un paradox, dar Turcan reușește să arate că, în ciuda acestei poziții anti-sistem, Cioran a fost, de fapt, foarte implicat în viața intelectuală și politică, chiar dacă uneori cu o oarecare reținere și dispreț pentru sistemele din jurul lui.
Ce mi-a plăcut cel mai mult e felul în care autorul nu e niciodată zeloasă, ci direcționează discuția către un fel de explorare sinceră a ceea ce înseamnă excesul pentru Cioran, dar și pentru noi, ceilalți. De fiecare dată când citești, parcă te și gândești:„Poate nu-i de tot rău să fii excesiv!” Ei bine, Turcan nu trimite acest mesaj într-un mod simplist, ci ne provoacă să ne întrebăm dacă, uneori, limita între pasiunile noastre și ceea ce depășește orice măsură nu e chiar cea mai interesantă zonă de explorat în aproape orice domeniu.
Mi s-a părut fascinant cum autorul vede în excesul lui Cioran o cale de a descoperi limitele umanului, dar și de a înțelege de ce filososul acesta, atât de pesimist și critic, rămâne tot timpul aproape de sufletul nostru, ca un prieten necunoscut al sufletelor noastre frustrate și complicate. Cartea devine, așa, un fel de dialog cu el, dar și o oglindă în care ne putem privi și pe noi înșine, mai puțin cu frică, mai mult cu curiozitate.
Ei bine, dacă ar fi să găsesc ceva de reproșat (și nu mult), e că uneori discursul pare să fie un pic prea concentrat pe ideea de exces și mai puțin pe alte nuanțe care îl face pe Cioran atât de complex. Dar, pe de altă parte, tocmai această concentrare îl face pe Turcan să fie foarte clar în pasiunea lui și să spună: „Uitându-ne la el, vedem o altă față a existenței, una plină de zbateri și de limite, dar și de o frumusețe ascunsă în necunoscut.”
Per ansamblu, această carte nu e doar o analiză academică; e o invitație la reflecție, o discuție despre limite, riscuri, pasiuni și, nu în ultimul rând, despre ceea ce înseamnă să trăiești și să gândești dincolo de măsură, ca un adevărat excesiv al existenței.