In Craisorul el infatiseaza tot o miscare taraneasca, a lui Horia, cu sentimentul ca se va obisnui astfel sa manuiasca cu mai multa siguranta o masa umana rascolita de framantari ancestrale si de un duh al justitiei sociale ce vine din cea mai departata istorie. Cine ar vedea in aceste preparative o anume pedanterie (s-ar putea crede, ardeleneasca) se-nsala, cand nu era decat presentimentul creatiei capitale si spaima sfanta ce o starneste ea in constiinta artistilor autentici.
Liviu Rebreanu simtea cu claritate ca zideste acum Curtea de Arges a romanului romanesc, ca-si zidea, asadar, cu senina acceptare a sacrificiului, tot ce geniul sau avea mai bun, ca poate nu-i va ramane nimic pentru acele opere la care mai visa. – Mircea Zaciu
