Cult, magie, erezii

„Cult, magie, erezii” de Ioan Petru Culianu e o carte care te poarta într-o lume plină de povești mici, dar atât de pline de viață, încât ai zice că e un roman întreg. Autorul ne face cadou cu zece povestiri care păstrează aceeași frumusețe și intensitate ca niște capitole dintr-o carte mare. Dar, de fapt, toate astea sunt niște ferestre către lumea copilului, unde magia e peste tot și orice se transformă într-o aventură. Nu contează dacă e vorba despre un copil care-l așteaptă pe tata la reparat televizorul sau despre cineva care merge pe jos până la un balci ca să vadă Balena Goliat. Fiecare personaj trăiește un moment care pare atât de real, dar totodată atât de spectaculos, ca și cum totul s-ar întâmpla într-un joc de improvizație fără sfârșit. Ce mi-a plăcut cel mai mult e cum Culianu reușește să redea inocența copilului, ca pe o lume magică unde orice simplă întâmplare devine o aventură de neuitat. Pentru copilul povestitor, viața e ca un teren de joacă, unde nu e important dacă câștigi sau pierzi, ci dacă reușești măcar o clipă să fii fericit și să te lași purtat de propriile reguli. În aceste povești, totul e despre felul în care un copil vede lumea: plină de mister, de bucurie simplă și de umor, chiar și în cele mai neașteptate situații. Cartea nu-i doar o colecție de povești; e o explorare profundă a felului în care copilăria ne modelează și cum lumea poate fi atât de fragilă, dar totodată atât de spectaculoasă, dacă învățăm să privim cu ochii sufletului. E o lecție despre inocență, despre frumusețea lucrurilor mărunte și despre libertatea de a fi tu însuți, fără riscuri, fără griji, doar cu imensa dorință de a trăi și de a descoperi lumea din jur. Culianu ne aminteste că, în adâncul inimii fiecăruia, rămâne mereu copilul care se joacă în nisip și povestește cele mai frumoase povești, indiferent câți ani ar avea.