Filosofia ca arta

In colectia Logos Spermatikos a aparut o noua carte a filosofului Hermann Keyserling, care ne explica, in stilul sau special, cum „filosofia este mai putin o stiinta si mai mult o arta. Or, arta este expresia cea mai inalta si cea mai vie a vietii”.
Fragment din Filosofia ca Arta I. FILOSOFIA CA ARTA Vremurile se schimba.
Dupa ce a fost infatisat timp de secole ca o faptura ostila luminii, straina de viata, ca un fel de bufnita, ai carei ochi de erudit inarmati cu o pereche de ochelari nu parasesc niciodata hartiile si nu privesc natura decat pentru a o critica si a o defaima, iata ca filosoful incepe putin cate putin sa-si vada din nou recunoscut rolul ce ii revenea pe timpul lui Platon, cand era amantul inflacarat al intelepciunii. Dar amantul tipic nu este batranul cu spirit senin; este efebul impetuos si plin de ardoare.
Si dupa ce vreme de numeroase decenii metafizica a fost vazuta drept cea mai uscata si mai abstracta dintre disciplinele erudite, drept chintesenta insasi a plictiselii, astazi exista unii care stiu, si multi care banuiesc ca filosofia este mai putin o stiinta si mai mult o arta. Or, arta este expresia cea mai inalta si cea mai vie a vietii.
In fapt, filosofia nu este o stiinta decat in masura in care orice alta arta este o stiinta – intrucat e vorba de manuirea perfecta a unor mijloace de expresie, de stapanirea unei anumite tehnici, de cunoasterea si intelegerea materiei de elaborat. Tehnica ganditorului este gandirea insasi.
A fi capabil sa gandeasca are cu adevarat pentru el o valoare pur tehnica; in ea consta competenta lui, tot asa dupa cum sculptorul trebuie sa fie capabil sa-si manuiasca dalta; prezenta acestei facultati suntem deci indreptatiti s-o pretindem la orice ganditor care are curajul sa apara in public. Mijlocul de expresie al ganditorului este limbajul, in sensul ca o idee nu se realizeaza decat intr-o formulare clara si lipsita de ambiguitati.
In sfarsit, materia lui prima sunt cunostintele. Asa cum muzicianul trebuie sa aiba in sange stiinta armoniei si a contrapunctului si sa stie sa aprecieze exact efectul fiecarei succesiuni de sunete si al fiecarui ansamblu muzical prin raport la ceea ce precede si la ceea ce urmeaza, filosoful trebuie sa stapaneasca legile gandirii si sa poata judeca limpede raportul dintre idei, precum si valoarea lor relativa.
Si asa cum la pictor trebuie presupusa o cunoastere suficient de completa a materiei artei sale, pentru ca sa poata intelege rolul chimic al culorilor pe care le foloseste, sa anticipeze influentele lor reciproce si posibilele lor transformari, filosoful trebuie sa stapaneasca stiinta epocii lui si sa-i aprecieze corect rezultatele, pentru ca tabloul lumii pe care il alcatuieste sa nu se ofileasca prea repede, iar degradarea culorilor sa nu-l ameninte cu distrugerea. In acest sens, dar numai in acest sens, filosoful este un savant in intelesul propriu al cuvantului; calitatea lui de savant nu are insa valoare decat in acea parte a profesiei sale care poate fi invatata si predata.
Dar a filosofa este cu adevarat o arta. Ganditorul lucreaza cu legile gandirii si cu datele stiintei exact asa cum opereaza muzicianul cu sunetele.
El trebuie sa gaseasca acorduri, sa-si imagineze succesiuni de sunete, sa topeasca partile intr-un intreg in virtutea unor raporturi necesare. Dar pentru asta el are nevoie de arta.
Cunostintele cele mai intinse n-ar putea sa produca, doar prin ele insele, o viziune asupra lumii; nici judecata cea mai patrunzatoare nu descopera vreodata un nou adevar. E vorba de a organiza cunostintele pozitive, de a introduce un subiect in interiorul obiectului, de a intemeia ceea ce nu este decat un fenomen tranzitoriu pe fundamentul unei idei; e vorba de a li se conferi o structura unor fenomene amorfe, de a da o forma materiei si de a o trezi astfel la viata.
De aceea, problema esentiala a filosofiei, ca a fiecarei arte, este aceea a formei. Problema valorii cutarei viziuni asupra lumii se reduce in cele din urma la o problema de stil.
Evident, cand vorbesc despre stil, nu ma refer la forma exterioara, exprimata prin limbaj, ci am in vedere stilul gandirii. Un mare ganditor nu trebuie sa fie neaparat – desi de obicei este – si un mare scriitor.