Marele Exod nu a fost o excursie in Vest. A fost fenomenul prin care s-a spart o natiune – a noastra.
E comparabil cu noaptea in care aheii au intrat in Troia si i-au dat foc. Generatiile urmatoare trebuie sa stie ce sa intamplat.
Sa nu uite si sa nu ierte. Sa nu repete greseala.
– Adrian Ruscea Exodul – un miraj al asteptarilor Grupajul de versuri intitulat ostentativ Generatia Marelui Exod , sub semnatura lui Adrian Ruscea, pare a fi un proiect pentru posteritate, un jurnal autobiografic in care personajul liric povesteste cu o verva molipsitoare intamplari ale fiintei sale, sub forma unei spovedanii in care sufletul este cel care incearca sa se vindece. Din fericire, Adrian Ruscea se vindeca prin scris, punandu-si sufletul pe tava.
Mai mult, isi doreste ca acest testament liric sa fie o dovada ca orice plecare este egala cu dezradacinarea, devenit concept estetic fundamental in cartile autorilor romani si nu numai. Vocea lirica se strecoara discret, substituind un fiu risipitor in cautarea timpului pierdut.
De altfel, acest mod de a povesti in versuri este molipsitor si captivant, ca si cum ai rasfoi un album de familie si ai constata ca fiecare chip drag se compune din perspectiva unui fiu risipitor, spovedindu-se cu o profunda sinceritate. Discursul liric este, prin excelenta, biografist.
Ni se releva un eu exacerbat, situat in centrul povestii, destainuindu-se intr-un registru amar, despre visul himeric al Occidentului. Simplitatea versurilor, rima spontana fara elaborari pretentioase, imprima versurilor un impuls cantabil care le-ar putea converti in cantece ale strainatatii.
De altfel, insusi poetul insinueaza aceasta idee in subtitlul Poezia Diasporei . – Elena Netcu
