Pe acest fond de slabire – si sus si jos – a legaturilor, nici poetul nu se aventureaza sa scrie cu propriul singe, preferind sa „deseneze” „o inima” si sa-si „infiga creionul” in acest desen, nu in propria inima. E o conditie supliciala pe care el o transfera cuvintelor, numai ca aceste cuvinte sint prea grele, prea incarcate („moartea nu-i decit un cuvint”, zice poetul incurajindu-se, dar de fapt neputind – si nevoind – sa exorcizeze realitatea de continutul ei) de parti ale fiintei spre a nu-l captura pe poet intr-un virtej expiator sau iluminant (cum se intimpla, bunaoara, in Dumica Sfintilor Parinti – dar si alte poeme, unde intreaga biografie a familiei e cristoformizata).
O psaltica tensionata, cu ferventa bruscata de izbucniri rebele, scrie aici poetul Vasile Iftime. – Al.
Cistelecan
