Ioan Barb porneste mai de fiecare data de la acel memento al realului impus ca prag de Camil Petrescu si se lasa dus apoi de un trend parabolic al imaginarului. Pe liniile mai active ale acestuia ajunge ba la o poezie cu priza la concretul cotidian (sau anamnetic), ba la o poezie ce se pierde in ritualuri de iluminare, ba – mai adesea – la o tesatura de stari pazite de ironie sa nu dea in confesiuni sentimentale.
– Al. Cistelecan
