Aceasta reprezinta a treia carte consacrata primilor filosofi ai Greciei, nu insa ca reconstituiri monografice. Aproape mai toate „interpretarile” se vor fi aplicat problemelor controversate, pentru ca la atata vreme de cand au trait, presocraticii inca provoaca, fiind „opera deschisa”.
Nici Platon , nici Aristotel nu „citeau” filosofi si filosofii in sine, nici pe acestea ca fapte istorice, ci le converteau in argumente, deci le resemnificau pentru a gandi cu ele. Parmenides, ca filosofie, in lectura lui Platon pare a fi cazul crucial, ca „parinte”, fiind facut sa simbolizeze marea ruptura savarsita in dialogul omonim.
Dupa ce, in prima parte 130 a-136 e, ca personaj, „Parmenides” supunea criticii fundamentele ontologiei prin aceea a „doctrinei ideilor”, incheind astral: „Vezi, Socrate, in ce dificultate – aporia – se ajunge daca se admit eide ca realitati in sine?” – hos onta auta kath’auta (133 a 8), in cea urmatoare (136 e-166 c), prin cele 9 ipoteze privitoare la unu si multiplu fixa programul metafizicii, in concept platonician, henologica. Dar cum „fiinta si unul sunt in identitate si de aceeasi natura, presupunandu-se reciproc” – to on kai to hen tauton kai mia physis to akolouthein allelois, experierea platoniciana si aceea aristoteliciana „ousiologica” (problema eterna „ce este fiinta” – ti to on, revine la ce este substanta” – tis he ousia) erau complementare.
Din varii situatii, cele 9 ipoteze se adunau in marea aporie a metafizicii: cum gandim in identitate si in deosebire, totdeodata, unul si multiplul. Tot asemenea erau „cititi” ca filosofii si Zenon eleatul, si Cratylos heracliteanul, si Protagoras ori Gorgias dintre sofisti, ca Socrate, protagonist in mai toate dialogurile, sa fie „masca” lui Platon in devenirea sa filosofica.
Daca nu l-ar fi trecut din fapt istoric in socratism, filosofie deschisa, la prima scufundare, asadar, in „posteritatea critica”, Socrate, acela care a coborat filosofia din cer pe pamant, in vetrele si in sufletele noastre, ar fi ramas o enigma.
