Controversat, chiar ca statut, din perspectiva stilisticii „literare” si abordat intr-o viziune preponderent tehnica in exegeza de jurnalistica, limbajul publicistic isi dezvaluie trasaturile definitorii printr-o investigare ce revine la fondatori pe terenul analizei interactiunii comunicative: de la invocarea „uzului practic” aristotelic, la modalitatile in care se manifesta functia „apelativa” delimitata de Karl Bahler, cu raportare la conceptul „Phatic Communion” lansat de Bronislaw Malinowski, pe fondul teoriei coseriene a considerarii limbajului ca principal domeniu de cercetare al lingvistului. Exista insa si o alta optica de analiza a discursului publicistic: fata de blamul adesea rigid al unor excentricitati ludice din exprimarea jurnalistilor ne apara o judecata a Magistrului de la Tabingen: Infatisand limbajul ca activitate libera si intentionala ale carui norme le putem suspenda, daca avem motive de suspendare, ca atunci cand „ne jucam cu vorbele”, Eugeniu Coseriu a scris: Daca absurditatea se poate gandi, se poate si exprima .