Noi, care am trecut raul Lethe

Cum ar fi sa te trezesti prizonier in propria minte, asa cum ai fi inchis intr-o camera de unde nu poti evada, pentru ca nu exista usa, pentru ca toate posibilitatile de comunicare cu lumea exterioara sunt suspendate? Cum ar fi sa nu poti trece peste o trauma multipla, care insumeaza o concediere, pierderea celei mai importante fiinte din viata ta, dar si a altor oameni apropiati?
Cum ar fi sa te trezesti ca ai 50 de ani, ca esti aproape singur, ca nu mai ai serviciu si esti obligat sa te adaptezi intr-o lume pe care nu o mai intelegi si care se schimba cu o viteza inspaimantatoare? Romanul Noi, care am trecut raul Lethe incearca sa raspunda la toate aceste intrebari fara sa dea neaparat o solutie si fara sa intre in capcana reflectiilor axiologice.
Cititorul este invitat sa se aseze confortabil pe un scaun si sa priveasca printr-un ecran la ceea ce se intampla in camera bleu. Acolo se afla protagonistul nostru, barbatul de 50 de ani captiv in propriile angoase si macinat de intrebari fara raspuns.
Cititorul poate sa-l vada in permanenta, sa-i monitorizeze orice miscare, sa-i studieze reactiile. Ecranul este identic celor din camerele unde sunt introdusi cativa insi, pentru ca martorul protejat sa identifice infractorul.
Cei dinauntru nu pot vedea in afara. Nici protagonistul nostru nu poate sti ce se afla dupa ecranul care ajunge sa-l obsedeze.
Poate doar presupune. De aici pana la nebunie mai e doar un pas.
Noi, care am trecut raul Lethe este un roman despre singuratate, teama si inadaptare, dar si despre vis si uitare. Este drama barbatului ajuns la criza celor 50 de ani, atunci cand lumea din jur ii devine straina.
Este o carte despre nevoia de libertate si de eliberare, despre atmosfera toxica a orasului si a lumii cinice care nu e preocupata decat de propriile interese. Este o privire melancolica in trecut, dar si o proiectie a unui posibil viitor apocaliptic.
Un banal briceag primit in copilarie poate (sau nu) sa salveze lumea. Un caiet oarecare se transforma in judecatorul propriului scris, al adevarului si al vietii.
O bricheta Zippo transforma totul intr-o aventura tragica. Noi care am trecut raul Lethe descrie o lume scoasa din tatani, insuportabila si trista.
Daca evadarea este posibila, daca trezirea (din cosmar) este posibila, daca viata (mai) este posibila intr-o astfel de lume, ramane de vazut. Singura certitudine este ca aceasta lume cu repere gresite trebuie corectata.
Iar daca pentru asta protagonistul e nevoit sa treaca printr-o apocalipsa (personala), atunci inseamna ca este singura posibilitate de a se salva. Nimeni nu-i da alte solutii, nici macar un Dumnezeu absent, indiferent si cinic.
El trebuie sa gaseasca solutia evadarii, pentru ca, in definitiv, este vorba despre viata lui si despre lumea in care vrea sa traiasca. Noi, care am trecut raul Lethe este o carte despre prietenie, iubire, speranta, dar si despre parasire, moarte si disperare.
Este, de asemenea, o critica adusa lumii de azi. Literatura lui Gelu Diaconu, fie ca vorbim despre poezie sau proza, prezinta o forta casanta, de sticla care taie doar spargandu-se.
Protagonistii sai nu sunt straini de durere, pierderi, singuratate. Autentici, fara masti idealizante, vadesc o fragilitate fatisa, pe care nu se feresc s-o arate lumii.
Intre muzici si taceri, se straduiesc sa se impace cu omul din oglinda. Noi, care am trecut raul Lethe este o carte a cautarilor, a amintirilor volatile si a contururilor difuze, a oniricului si a realitatii fluide, a interstitiilor si a ciclicitatii, a glisarilor in timp, caci timpul este cel care face irecognoscibile locuri si fiinte.
E un roman pe alocuri kafkian, pe alocuri scris intr-o cheie fantastica adusa la zi, de parca ar fi opera unui Eliade sau a unui Irving douamiist. – George Cornila