In grupul protagonistelor optzeciste, Elena Stefoi este cea mai putin „imaginativa” si cea mai putin dispusa la fiziologizarea angoaselor, dar, in schimb, cea mai iritata moral si cea mai potrivita pentru transcrierea nud „realista” a notatiilor si pentru intelectualizarea afectelor. Asta face ca poezia ei sa fie mai putin viscerala, sa rascoleasca mai putin prin straturile materialitatii propriu-zise si sa-si satisfaca nevoia de concret mai degraba printr-o sistematica materializare a abstractului, decit printr-o imaginatie aventurata direct in elementar.
Dar, totodata, animata in primul rind de trauma morala, sa aiba o atitudine mai unitara, mai lineara chiar, concretizata (si) in cicluri atitudinale care traverseaza volumele si se completeaza de la unul la altul. – Al.
Cistelecan
