Peregrin

Dan Dimaru venise mai devreme la redactie. Era ziua in care se definitiva cuprinsul Revistei Literare, adica ultimele corecturi – capitol care ii revenea ca o cinste capului limpede, cum era socotit.
O bataie usoara in usa i-a atras atentia; poate era Nineta, ea se anunta asa timid cand venea cu cafeaua cautand sa fie cat mai discreta, pentru a nu deranja; batea si intra. Acuma bataia s-a repetat.
Se voia un raspuns, semn ca era un vizitator. „Da, intrati!” Cu o mina de om curios-spasit, un individ la vreo patruzeci si de ani, bine alcatuit, la costum si cravata, a intrat cu un zambet pregatit de pe hol.
„Buna ziua! Sunt Mantescu, Robert Mantescu…
Domnul Dimaru?” „Da. Foarte ocupat, acum…
observati ca… va rog, pe scurt, despre ce este vorba?” „Despre dumneata este vorba!
Din simpatie, am adus si romanul acesta pentru un autograf – nu se stie niciodata ce va urma! – din simpatie, ziceam, am tinut sa discutam in acest cadru potrivit activitatii dumitale, inainte de a ajunge sa discutam la sediul Nostru.”