Azi a trecut postasul, nu mi-a adus nimic, dar a vrut sa vada daca mai traiesc, daca mai astept. El mi-a spus ca o sa vina mereu.
Dupa ce a plecat, am gasit pe genunchii mei o scrisoare. Era un plic rosu cu panglici negre… Da, da… erau scrisul tau, mirosul tau, culorile tale, pe fiecare pagina era imprimat un bujor in filigranul fin.
Rasfoiesc paginile ca intr-un ritual sacru, cu maini tremurande. Ca intotdeauna, imi scrii precis, chirurgical, despre lucruri exceptional de bine definite si conturate.
Confesiunile tale sunt esentiale, despre dorinte pe care nu le-ai rostit niciodata, despre trairi imposibile. Te-ai transformat in versul meu frumos tacand peste rostirea mea si nu stiu daca linistea din tine este superb revolta a orgoliului adolescentei ce-ai fost odata, sau asteptare imperial scrasnita printre dinti.
Tu m-ai creat odata cu trecerea atator ani, sperand ca intr-o zi chiar voi veni de aiurea si tu chiar vei tremura de atata iubire cata se va revarsa asupra ta. De dragul tau au innebunit bujorii.
