Nimic din mintea mea nu imi arata ca trebuie sa gandesc restul, ci stiu ca ma pot inconjura cu tot confortul faptului de a inchide ochii si de a nu ma intreba, poate chiar niciodata, rastalmacind o veche si grava intrebare a filosofiei: De ce mereu ramane ceva mai degraba decat nimic? Dar obisnuinta mintii mele de a fi infranta in elanul ei de a consuma tot ce ii iese in cale o face sa resimta anxios si continuu ca mereu ramane „ceva ce ne scapa”.
Si chiar aceasta ascunde inevitabil sensul verbului a concepe: a pune alaturi o forma si un continut, inlaturand si negand orice ramane, asa cum scriitorul isi poate arunca ciornele sau si le poate preface in obiecte de admiratie, dar gazela este obligata cu riscul vietii sa manance placenta nou-nascutului ei. Hai sa scriu atunci o carte despre rest.
– Alexander Baumgarten
