Sunt voci critice care il considera pe Magheru un precursor al postmodernismului. Raportate la forma discursului literar – in sensul unei voite desincronizari si amalgamari a timpului narat si timpului naratiunii – poate ca aceasta apreciere se justifica.
Nu insa si in ceea ce priveste continutul, pentru ca-departe de a adera la viziunea/ideologia postmoderna, Darie Magheru ii anticipeaza si dezvaluie carentele, „impotenta” si „traumatismul psihic” consecutive actului de eludare a profunzimilor prezervate in traditie si preferintei pentru o privire grabita, implicit superficiala, asupra unui prezent antropomorfizat excesiv si indecent, incapabil, in egala masura, sa respecte sau sa genereze mituri. O lume plata, incongruenta, saraca, bolnava de pseudorepere valorice.
– Mihaela Malea Stroe
