Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu. Desi aparentele sunt ale unei monografii compuse in marginea unei categorii estetice, ea anunta de fapt volumul care va aparea douazeci de ani mai tarziu ca implinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limita.
Tragicul e definit ca intalnire a unei fiinte constiente finite cu propria sa finitudine perceputa ca limita. Asadar, cu moartea ca limita de nedepasit.
Insa ce sens poate avea infruntarea unei limite de nedepasit? De ce e nevoie ca elanurile fiintei noastre sa fie masurate prin tentativele depasirii unei limite care nu cunoaste un „dincolo“?
S-ar putea – si aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca intreaga noastra bogatie de fiinta sa vina din faptul ca suntem singurii care traim intr-un dialog imposibil. Tragicul nu este orice „rau“.
El este raul care deschide un orizont al binelui in staruinta; o noua stare. Creezi o noua stare prin simpla staruinta.
Zece ani mai tarziu, dupa ce citise Jurnalul de la Paltinis si aflase ca autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea sa platiti candva acest debut. On peut pas ecrire impunement sur le tragique“.
