Primavara, Dobrogea toata era de smalt verde si crud. Numai stancile ei ramaneau mereu albe, de var.
Numai rapile ei ramaneau mereu roscate, de parca ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la inceputul inceputurilor, de o mana tainica, nepasatoare la trecerea vremii, din pamant ars pe indelete, la foc domol. In tineretea mea departata, am petrecut cateva luni in acest tinut straniu.
Povestea ce va urma nu e decat un ecou tarziu al unor intamplari traite atunci, simplu dar intens. Intamplari, fericite si nefericite, care au lovit adanc, poate de moarte, cateva biete inimi omenesti, vai, atat de omenesti!
– Zaharia Stancu
