Sicut in Caelo et in Terra. Studii de antropologie a religiei

Dimensiune fundamentala a existentei omului, sacrul se infuzeaza in lume prin misterul sau greu de elucidat cu instrumentele ratiunii si ale disciplinelor traditionale. Nu intamplator, astazi, antropologia religioasa, hermeneutica biblica, fenomenologia si istoria religiilor, dar si o serie de stiinte din arealul psihanalizei ori al sociologiei diacronice acorda o deosebita importanta orizontului hierofanic in care Cerul si pamantul, spiritul si materia se intrepatrund in lumina mirabila a revelatiei.
Dintr-o asemenea perspectiva pluridisciplinara, Teodor Baconschi exploreaza cu minutiozitate si rigoare academica morfologia culturala a deriziunii, mecanismele si practicile rasului reflectate in scrierile Parintilor greci, rolul traditiei in literatura patristica rasariteana, precum si structurile antropologice ale imaginarului religios din perioada celei de-A Patra Cruciade. Concluziile, fascinante prin noutatea unui asemenea filon de abordare, nuanteaza principalele categorii ale antropologiei religioase, conferind un loc privilegiat rasului patristic, cosmografiei politice din lumea bizantina si documentelor epigrafice esentiale pentru istoria isihasmului..
Ajunsi la capatul acestei cercetari despre antropologia deriziunii in patristica greaca, putem spune, pentru a-l parafraza pe Paul Ricoeur, ca, asemenea simbolului, rasul da de gandit. Oricat de anarhice ar fi in aparenta, practicile rasului configureaza, in cele din urma, un sistem care poate fi sesizat indeosebi la nivelul «duratei lungi».
Datorita fundamentului sau biologic, rasul se supune normelor unui cod care inglobeaza uneori discontinuitatile culturale: el ne ingaduie sa discernem, in afara oricarui discurs arheologic despre moartea civilizatiilor, invariantele si suporturile simbolice ale oricarei fiinte care rade. Ipostaza a unei umanitati prudent neascultatoare, homo ridens este singura fiinta capabila sa-si savureze esecurile fara a se prabusi in disperare.
Crestinismul rasaritean gandeste cuplul sacru-profan in perspectiva unei dialectici sintetice, spre deosebire de catolicismul medieval, care examineaza acest binom in termeni ierarhici, daca nu cumva antitetici. Tocmai aceasta diferenta (si consecintele ei asupra regimului patristic al rasului) s-a straduit lucrarea de fata s-o puna in evidenta.
Perceputa multa vreme ca fiind mai posomorata decat fusese Occidentul latin inainte de renasterea franciscana, civilizatia bizantina a fost, credem, cea din urma societate traditionala capabila sa dezamorseze, prin mijlocirea a ceea ce numim o sacralitate deschisa, continuturile subversive ale deriziunii. Istoria maniheismului este, in mare masura, conditionata de conceptul ecleziologic pe care Mani l-a asezat la temelia propovaduirii sale.
Imprumutand o conceptie de origine – probabil – elkhasaita, Mani si-a autoproclamat calitatea de ultim profet dintr o serie de initiati si «descoperitori», din care faceau parte Adam, Zoroastru, Buddha si Iisus. Revelator suprem si ultim mesager al cerului, el inaugureaza ciclul cosmic final, caracterizat prin convertirea tuturor la adevar si distrugerea „lumii”.
Traducere din limba franceza de Dora Mezdrea si Dorel Bucur.