Mereu secunda, mereu si Dumnezeu

Ma inalt printre stele care cad Glasul meu mai are in el tinguirea dupa urechea cea moarta a lumii. ma inalt printre stele care cad.
neatins, mi se indoaie trupul catre focul aprins. si cel mai trist cuvint pentru rostire este cenusa sufletului meu, ramasa din trairi in care n-a fost Dumnezeu.
cu inima ascunsa in timp, adorm intr-o piatra uscata de durere, rostogolita din vatra. cindva, mai toti veti merge-n urma mea cum merge privirea in urma unei stele care isi refuza lumina.
Aceasta carte a fost dedicata parintilor, Victor si Mariana, pentru meritul lor in a reusi sa ma aduca inaintea cuvintelor si celor patru prieteni morti intr-o conjunctura sensibil istorica. Intru cea mai sfinta prietenie de care am auzit vreodata, noi am fost cinci, doar eu mai sint sa aduc marturie.
In timpii cind limita se arunca napraznic inspre umanitatea noastra, cu totii rideam sau plingeam. Acesti prieteni vor fi necunoscuti, ei nu vor mai putea da sfaturi despre trairea vietii in momentele de lupta cu negarea ei.
-Marius Marian Solea Iata de ce Marius Marian Solea povesteste si prevesteste cu sinceritatea si cu obisnuinta care trebuie sa le fi fost proprii pastorilor mitici atunci cind contemplau cerul, citeau stelele si vorbeau lumii in psalmi. Marius Marian Solea este un poet mistic nu pentru ca vrea el, ci pentru ca asa ii porunceste Cuvintul.
Si, pentru el, Cuvintul inseamna perfectiune. -George Tarnea