Dincolo

Scriitura Doinei Cetea e una infiorata de o subiacenta smerenie in fata existentialului, consemnandu-i repetatele morti si repetatele invieri, alternative proprii unei fiinte sentimentale. – Gheorghe Grigurcu Treptat-treptat, aproape imperceptibil, autoarea transgreseaza granita dintre memorialistica si fictionalizare, cantitatea masiva de substanta thanatica din lumea amintirilor ajungand sa se supradimensioneze in directia unui fantastic atent brodat literar, in care simti modelul prozei sud-americane, fara ca similitudinea sa devina deranjanta…
Doina Cetea nu transleaza in efluvii halucinatorii, nu-si transforma notatiile in fastuoase epigonisme marqueziene, ci ramane la granita fragila dintre verosimilul documentar si fantasmatic, adica acolo unde este mai greu de ramas, fiindca reticenta cere autocenzura epica, finete descriptiva si discretie. – Stefan Borbely Scriu proza de multa vreme, chiar de pe cand, inca, nu stiam sa…
scriu. Locul pe care il alegeam pentru visare si „scris” era cimitirul vechi al satului Cetea.
Ma asezam cu capul pe vechile morminte, movile de pamant acoperite cu iarba, cruci nu mai erau de multa vreme, priveam inaltul cerului si imi spuneam fel de fel de povesti. Cand se lasa seara, ne adunam acolo copiii satului si, in jurul unui foc improvizat de coceni, mancam macese si porumbele de pe marginea drumului, dar, mai ales, ne intreceam in povestiri despre strigoi, iele, zane.
Dupa ce ne infricosam bine, fugeam razand spre casa, lasand pentru urmatoarea seara continuarea istorisirilor, care, parca, se inventau singure, venind de Dincolo … de tufe, ca o soapta a mosilor nostri.
-Doina Cetea