Recurs la iubire

Nu stiu daca am fost Alma, cum nu stiu nici cine e Tudor. Oricare dintre ei sunt doar replici ale oricaruia dintre noi.
Nici macar nu trebuie sa ne numim asa. Indiferent ce nume porti si cine ai vrea sa fii, viata te va provoca sa faci alegeri care iti vor marca intreaga existenta.
Cautarile celor doi depasesc sfera banalului, epicul nu vine la scena sa faca spectacol si sa astepte ovatii. Acolo, in fata tuturor vine universul nostru, in care ne regasim, ne cufundam si ne pierdem ca sa ne descoperim de fiecare data altii, dar de fapt aceiasi, incapabili sa stim daca alegerile ne schimba sau daca schimbarile ne aleg.
Un subiect vesnic actual despre lucruri pe care credem ca le cunoastem, pentru ca ne compun existenta: iubire, regrete, asteptari, renuntari, regasiri. Pornit in doua personaje prezentate in oglinda – una care uneori deformeaza realitatea idealizand-o, ca mai apoi sa o arate dezgolita, impudic de directa si patrunzatoare –, romanul se parcurge relativ usor pentru ca cititorul devine parte a actului artistic, prin simpla raportare la povestea personajelor, una extrem de familiara oricui.
Dupa primele capitole care adancesc analiza psihologica si pregatesc terenul explicatiilor si parcursului ulterior, cartea declanseaza o multitudine de stari prin alaturarea altor personaje care umplu scena expunandu-si cea mai buna versiune a lor, vocale si totusi, paradoxal, extrem de incapabile sa comunice si sa exprime clar ceea ce isi doresc de la ele sau ceilalti. Relatiile personajelor se cladesc in jurul ideii de timp.
Daca Alma porneste adolescenta sa-si cutreiere sufletul si sa ii descopere meandrele, indragostita mai degraba de ea, si de un ideal, decat de Tudor, pe parcurs o regasim dispusa la mici excese si abateri, realista in privinta romantismului unei relatii si hotarata ca ideea de fericire totala si perpetua este un mit, in timp ce viata este cat se poate de reala. Fiecare zi este o provocare, o incercare de a scapa de dependente si clisee, o lupta cu ea, cu frica de singuratate si esec.
Fiecare fleac se adauga lucrurilor mari care o vor indeparta de oglinda in care si-a proiectat viata, alegandu-si bataliile, infrangerile si victoriile. A facut orice a crezut ca este necesar ca sa se inteleaga si accepte, fara a se distruge pe ea sau pe cei dragi.
Finalul o gaseste asa cum si-o va dori fiecare dintre cititori privindu-se prin propria lui oglinda. Recurs la iubire este un fascinant roman de dragoste, un compendiu al povestilor mai mult sau mai putin fericite care insotesc parcursul plin de tragism si emotie al individuatiei feminine, ce se desfasoara la cumpana dintre idealismul volatil al adolescentei si pragmatismul rece al maturitatii care ne face prizonierii propriilor alegeri.
Dar cartea Danielei Bordei, mai inainte de a fi un roman al dragostei impartasite, este un roman al dragostei de sine, al incercarilor disperate ale protagonistei de a sparge caracterul rutinier si banal catre care ne poarta pe fiecare inertia existentiala, cu scopul de a cauta desavarsirea unei personalitati speciale, altfel decat cea valorizata in cadrul tiparelor traditionale. Din acest punct de vedere, „Recurs la iubire” este si o oda adusa principiului carpe diem, insa nu una care vine neaparat sa glorifice acest modus vivendi, ci una care mai degraba reuseste sa evidentieze faptul ca incercand mereu sa traim clipa pentru a deveni personalitati complexe riscam sa esuam pe carari nebanuite si inselatoare, care ne pot indeparta de jonctiunea cu fericirea si implinirea de sine.
In acest sens, a fi special si complex nu se incadreaza intotdeauna intr-un registru pozitiv, ducandu-ne mai aproape de varfurile desavarsirii personalitatii si de intalnirea cu fericirea, ci poate fi chiar sinonim cu starea de confuzie si disperare, de scufundare in abisul unei existente in care experientele neterminate si neconsumate ajung sa se intrepatrunda si sa se suprapuna unele cu celelalte, aruncandu-ne intr-un haos perpetuu, emotional, sentimental si rational deopotriva. Astfel, daca prima parte a romanului vine sa zugraveasca o pasionala poveste de dragoste intre doi adolescenti frumosi si puri, care par a fi avut norocul de a fi adusi laolalta de catre misterioasele legi ale universului, deschizandu-li-se calea catre fericire, restul romanului face loc, treptat, erotismului si dorintei carnale.
Acestea din urma vin sa inlocuiasca dragostea pasionala, totala, care aduce la un loc nu numai trupurile, ci si sufletele, si o reduc doar la trairile intense ale experientelor amoroase si la extazul de moment, care in viata eroinei ajung sa surclaseze iubirea adevarata, care presupune acel tip de daruire si sacrificiu de sine care aduce implinirea intregului traind unul prin celalalt, caci acolo unde poate fi vorba de mai mult decat doua jumatati nu ne mai aflam in situatia unui intreg, respectiv a unui cuplu sortit sa atinga totalitatea si desavarsirea protagonistilor unul prin celalalt. Tot asa, si protagonista romanului, incercand sa scape de emotia negativa a clipelor de singuratate traite in copilarie, intr-un mod fatal cauta si face acele alegeri care invariabil o duc catre accentuarea starii de singuratate, confirmand zicala potrivit careia „de ceea ce iti e frica, de aia nu scapi”.
Pornita ca un roman al dragostei de cuplu, cartea Danielei Bordei capata catre final accentele unui roman al insingurarii si al instrainarii de lume, de iubiri si de sperante, purtand pecetea iluziei unei luciditati pragmatice construite de protagonista cu pretul atator si atator alegeri si experiente intense, dar efemere si dureroase, care pe fond insa vin sa ne releve crudul adevar ca incercand sa luam totul de la viata cel mai adesea sfarsim prin a avea nimic, nimic din ce am cautat, ci cu totul altceva, pierzandu-ne inclusiv pe noi printre meandrele unei existente aparent speciale, insa pe fond tributare tot unui soi de banalitate, una aducatoare de nefericire. Pana la urma viata ne scoate la acel liman, scaldat in razele soarelui sau umbrit de apasarea norilor, catre care ne-au purtat propriile alegeri, prizoniere ale unor dorinte mai mult sau mai putin constiente, sanctionate cu fatalitate de curgerea molcoma si inselatoare a timpului care nu inceteaza sa ne aduca, cu o ciclicitate redundanta pe alocuri, in centrul unor ipostaze surprinzatoare, atat de asemanatoare dar deopotriva si de deosebite, purtatoare de disperare dar si de speranta.
– Mihai-Bogdan Marian