Mireasa mecanica

Atat de mult si-a iubit autorul personajul sau, incat, in timp ce-l modela ca pe un caloian plamadit din fictiuni, ca sa nu-l stie singur, i-a lasat in dar cutia neagra a propriei memorii si i-a ingaduit sa-si scrie singur romanul. Sau sa-l picteze.
Un roman ale carui pagini pot fi rasfoite surprinzator de usor sub greutatea scriiturii nediluate, fractalice, colportoare a unui melanj de observatii psihologice si sociale, reflectii, ironie si umor intr-o iminenta stare de expandare, amanata de la o fila la alta. Paradoxal, tocmai omiterea fizionomiilor si a numelor personajelor, inlocuita cu incapsularea in suculente istorii personale si etichetarea cu porecle, transforma actorii epici in niste arhetipuri irezistibile la asimilare, ceea ce, tehnic, e o realizare notabila, alaturi de structura generala a volumului si de lungile si impletitele fraze hrabaliene, ce tureaza fara repetitii si sincope un lexic cu care orice prozator de azi ar fi mandru sa iasa pe ulita mare a literaturii de la noi.
– Mihaita Stroe, Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu”