Culorile fetei in alb si negru

Naratiunea romanului Culorile fetei in alb si negru este structurata intr-o reprezentare obiectiva. Naratorul este omniscient, stie detalii fine despre tot si despre toate.
Observam o continua neliniste sufleteasca a personajelor, stare de fapt pe care nu o intalnim doar la Iana, ci si in cazul celorlalti eroi care se rotesc in cercul personajului principal. Romanul este ilustrat, din loc in loc, cu pasaje literare si muzicale programatice care completeaza nota particulara a unui „episod”, asemenea efectului obtinut in pictura prin alaturarea a doua nuante diferite ale unui ton.
Vom constata, astfel, ca, desi exista o cronologie a evenimentelor, din loc in loc apare si acronia prin lipsa corespondentei in ceea ce priveste momentul real al derularii evenimentelor si cronologia ideala a nararii acestora. Aceasta faciliteaza asezarea in prim-plan a faptelor din segmentul constiintei.
– Petronela-Luminita Tuca Cu aerul lui copilaresc, ingenuu, el o privea fermecat peste masuta unde cestile de cafea isi raspandeau mirosul placut in restaurantul micut, cu ferestre largi, prin care vedeai Cismigiul in toate anotimpurile. Nu se atingeau decat cu privirile, nu-si spuneau soapte de dragoste, incercau doar sa se cunoasca, sa inteleaga ce li se intampla, de ce el si de ce ea, de ce varsta lui cruda si de ce anii ei adunati, de ce ochii ei sfredelitori, de ce verdele lor care-l infiora (facandu-l sa-si uite trecutul si viitorul, ora si anul), de ce ochii lui de catifea cu flacarile negre indaratul genelor lungi.
Nu indrazneau sa-si intinda mainile unul spre altul, refuzau sa conceapa, sa creada ca se vor indragosti, ca vor fi pierduti, ca nu-si vor mai gasi niciodata linistea, ca vor fi sfartecati de o dragoste imposibila, improbabila, inimaginabila, interzisa. – Ileana Vieru, fragment din Culorile fetei in alb si negru