Crima si pedeapsa

Intr-una din primele zile ale lui iulie, catre seara, pe o caldura inabusitoare, un tanar parasi locuinta sa, o odaita mobilata pe care o avea in strada S., si se indrepta cu pasi marunti, nehotarat, spre puntea K. Avusese norocul sa nu-si intalneasca gazda pe scara.
Odaita pe care o ocupa in mansarda unei case cu cinci etaje semana ca marime mai mult a dulap decat a camera. Gazda – care ii inchiriase camaruta, ii dadea dejunul si ii statea la dispozitie pentru orice avea nevoie – locuia cu un etaj mai jos si, de cate ori pleca de acasa, era nevoit sa treaca pe la bucataria ei, a carei usa era mai totdeauna deschisa.
De fiecare data avea un sentiment de lasitate de care se rusina incruntand din sprancene, caci era mult dator gazdei si se ferea sa dea ochii cu ea. De felul lui nu era sfios sau las, din contra.
Traia insa de catava vreme sub o stare nervoasa care se apropia de ipohondrie; inchis in sine, retras, evita orice intalnire, nu numai cu gazda. Saracia il coplesise, cu toate ca nu-i mai simtea greutatea.
Renuntase sa se ocupe de lucrurile practice care ii asigurau existenta, nu simtea catusi de putin nevoia de a munci. In realitate, nu se temea nici de amenintarile ei, dar sa fie nevoit sa se opreasca pe scara, sa asculte tot felul de palavre despre lucruri indiferente, toate amenintarile si plangerile ei, sa caute sa scape prin scuze si minciuni – asta nu!
Prefera sa se strecoare pe scara ca o pisica si s-o stearga fara sa fie vazut de nimeni. De altfel, cand se vazu in strada, se mira ca de asta data se temuse atat de o intalnire cu gazda.
„Planuiesc o fapta atat de mare si ma tem de astfel de nimicuri”, se gandi zambind straniu…