Femeia in alb

Romanul figureaza in topul The Big Read alcatuit in 2003 de BBC, in urma votului a 250 000 de cititori. Unul dintre cele mai valoroase si mai apreciate romane mistery din literatura clasica, Femeia in alb a devenit un adevarat fenomen editorial inca de la aparitie (1860), depasind la acea vreme pana si succesul romanelor lui Charles Dickens, bun prieten si mentor al autorului.
Republicat incontinuu de mai bine de un secol si jumatate, volumul Femeia in alb este considerat primul asa-numit „roman senzational” englezesc, insa este pretuit nu doar pentru caracterul novator, ci si pentru personajele construite, pentru naratiunea complexa si palpitanta, pentru folosirea tehnicii naratorilor multipli si pentru modul in care expune situatia legala – absolut nedreapta – a femeilor casatorite din acea vreme. Acest edificiu complex care este romanul Femeia in alb , construit cu mana de maestru, este dominat de prezenta a doua personaje considerate printre cele mai spectaculoase din toata literatura victoriana: Marian Halcombe – o femeie cu un aer intunecat, teribil de inteligenta, cu comportament considerat masculin, dar atat de fascinanta – si contele Fosco – inspaimantatorul si flamboaiantul maestru papusar, cel care orchestreaza intreaga intriga, devenit in timp prototip literar care a servit drept inspiratie si pentru alti antagonisti fictionali.
Povestea – inspirata de un caz real – debuteaza cu o intalnire surprinzatoare intre profesorul de desen Walter Hartright si o femeie stranie, imbracata in alb, care ii cere ajutorul sa scape de urmaritori si care pare dornica sa ii impartaseasca un secret tulburator. Walter este angajat de aristocratul Frederick Fairlie ca profesor particular pentru tinerele lui nepoate, surorile vitrege Laura Fairlie si Marian Halcombe.
Desi Walter si Laura ajung sa se iubeasca, tanara trebuie sa respecte dorinta raposatului ei parinte, aceea de a se casatori cu baronetul sir Percival Glyde, cel care ii aduce in scena pe contele italian Fosco si pe sotia acestuia – matusa dezmostenita a celor doua surori. Cei trei tineri, Walter, Laura si Marian, sunt atrasi, fara voia lor, intr-o spirala de mistere, crime, secrete din trecut, spionaj, rapiri, rasturnari de situatie si otraviri, povestea ramanand, cu toate acestea, una eminamente de dragoste – dragoste frateasca si dragoste romantica.
Editia aparuta la Editura Corint sub imprintul Clasici ai literaturii – in traducerea lui Lucian Popa – beneficiaza si de o prefata constand intr-un text semnat de Wilkie Collins, prin care autorul isi explica tehnica scriitoriceasca, de un tabel cronologic si de un aparat critic bogat, menit sa puna pentru cititorul modern opera in contextul epocii. Ingaduie-mi sa iti trimit cele mai sincere felicitari pentru ca ai ajuns la capatul celei mai recente […] dintre caznele tale si pentru ca ai reusit sa inchei, incununat de triumf, cea mai buna carte a ta Femeia in alb .
Sa presupun ca subsemnatul, preaplecatul tau discipol, ar putea sa o citeasca de indata? – Charles Dickens, scrisoare catre Wilkie Collins, 29 iulie 1860 Astazi, oamenii tind sa il cunoasca pe Wilkie Collins fie pentru Femeia in alb (1860), fie pentru Piatra Lunii (1868).
As spune ca nu e o mostenire de lepadat, cata vreme primul a deschis seria asa-numitelor „romane senzationale” – un gen extraordinar de popular in perioada victoriana, un melanj intre temele romanelor de groaza gotice si elementele de realism ale vietii private -, iar cel din urma este considerat „inainte-mergatorul” povestilor cu detectivi moderne. […] Insa Collins a fost mai mult […].
In cele mai bune lucrari ale sale, el transforma dorinta primara de a afla – de ce sau de cine fugea femeia in alb etc. – in ceva care, in mod straniu, tine de metafizica.
– Jonathan Rosen, The New Yorker Ideea care sta la baza volumului Femeia in alb este aceea a unei conspiratii in viata particulara, in care circumstantele sunt astfel manevrate, incat sa jefuiasca o femeie de propria identitate prin confundarea ei cu o alta femeie, suficient de asemanatoare cu ea ca aspect, astfel incat sa fie potrivita pentru atingerea acestui scop malefic. Distrugerea identitatii ei constituie prima parte a povestirii; iar recuperarea identitatii sale reprezinta cea de‑a doua parte.
– Wilkie Collins, Cum mi‑am scris cartile , The Globe