Farmecul discret al mirarii

Farmecul discret al mirarii. Un dialog epistolar O noua zi de Duminica.
In toxicitatea scriiturii recurente la pandemie, doi oameni se si ne rasfata scriind literatura. Epistolara.
Se scriu, cum s-ar spune, unul pe altul, in scriituri paralele. Egale.
Caci numai egalii pot scrie asa. Parintele Cristian si Cosmin – doi prieteni – ne fac prieteni, iarasi, cu literatura cuvintelor care refuza sa se piarda in vorbarie.
Adunati pe fire de partitura sincronica, amandoi ne propun citirea in cartile adevarate. Un soi de magi care ne descopera Steaua aceea care duce si lumineaza cararile din care ni s-au nascut certitudinile vietii.
E mai mult decat un dialog epistolar sacralizat intr-o carte. E scriitura aceea care vindeca de secatura vremii, adapa cerul cu limpezimi.
Am citit mai intai cateva pagini de manuscris, apoi nu m-am mai putut opri. E un soi de jurnal de bord al unei corabii care poarta cu sine aur si argint si topaz si granate, dar si mirodenii, mirodenii de tot soiul, intr-atat, incat Oceanul ce o poarta pe val se inmiresmeaza.
Scortisoara autoironiei – cine-i stie, le vede deseori zambetul – piperul istetimii care se smereste si al limpezimii care doare, sarea cuvantului care drege rana, cardamomul elocintei si dulcea nucsoara a rostuirii, intr-o limba romana exemplara, sunt toate aici, in tainitele cartii-corabie. Sentimentul a fost ca vreau cartea intre coperti, sa ma certe din raftul bibliotecii, ca sa o recitesc.
Sa o degust pre litera tiparita in vesmantul cernelii. Cum ai putea sa nu iubesti o astfel de carte si cum sa nu pretuiesti cu dragoste o prietenie care naste o astfel de constructie dialogica.
Sentimentul ca ma vindec – de greu, de urat, de oboseala – m-a incercat pe intreg parcursul cartii. Incercati.
Nu va grabiti. Luati si gustati din tihna unor carturari clasici, dupa regula de aur a vremii trecute si a celei care scapa vremurilor.
Cu adevarat, Imparatia cerurilor e inlauntrul nostru. Fericiti cei care ne descopera, din timp in timp, zidirea din ei.
– Constantin Necula Dincolo de formulele suple si exprimarile mladioase ce devin literatura in procesul marturisirii, dialogul scriitorilor Cosmin Neidoni si Cristian Muntean creeaza o oaza de intimitate spirituala, care uneste armonios mintea cu sufletul, (in)sufletind ideile. Confesiunile lor despre literatura, arta, filosofie, credinta, viata si moarte sunt un transfer intremator de sensibilitate umana si un prag atins al inaltului si profundului din fiinta care marturiseste.
Comuniunea vorbitorilor cauta esentialul, vitalul si durabilul, nu in scheme conceptuale, in formule imuabile si demonstratii exacte, ci in fraternizari de idei, in empatizante dezvaluiri ale sinelui, in elanul de-a spune. Cunoasterea – in acest cald, viu, vibrant expozeu al ideilor – este, mai presus de toate, intelegere.
– Nina Corcinschi Iata ca in zorii implinirii a doi ani de la dialogul lor epistolar, Ca o zi de duminica , Cosmin Neidoni si Cristian Muntean ne ofera un al doilea volum, de data asta, sub Farmecul discret al mirarii , stare eminamente filosofica. Desi cu o mai mare constiinta a existentei cititorului (cartea precedenta bucurandu-se de mult public si multe aprecieri), dialogul nu este stanjenit, nu se formalizeaza, nu devine predica, ci, dimpotriva, este mai adanc, mai deplin, unul intre egali (acum ambii intreaba) si, astfel, mai firesc, cu mai mare lejeritate si cu mai putine bucati de discurs paralel.
Asta potenteaza temele, face mai profunda analiza lor si da un aer personal, de marturisire, de iesire din teorie spre aplicare si viata vie. Aceasta depasire a egalitatii conventionale, venita din realitatea prieteniei, schimba totul: tonul si felul privirii si chiar miscarea inauntrul ideii.
Cei doi, avand simtirea prieteniei, reafirma (fara s-o stie) legatura acesteia cu insasi definitia filosofiei, pentru ca (nu-i asa?) aceasta din urma il cuprinde pe philos (prietenul) in chiar numele ei. Se poate spune, cred, fara exagerare, ca, fara relatia ei cu prietenia, filosofia nu ar fi, in fapt, posibila, pentru ca nu ar fi posibil dialogul autentic (total) si dorinta comuna de a dobandi cunoasterea si virtutea.
Acest ton si aceasta buna plasare fac din cartea de fata una a recitirii, atat a prietenilor intre ei, cat si a marilor teme, de data asta cautand, insa, manifestari mai diverse, mai esentiale, mai practice. Ce iese este o plasa, o panza, un navod care te salta, te ridica de la sol, din frig si din gri.
Iti raman apoi referintele bibliografice (foarte utile), formula dialogului scris (pe care l-as recomanda ca exercitiu cultural si de autocunoastere obligatoriu) si redesteptarea propriilor mirari, interogatii, ganduri. Poftiti la pescuire!
– Laurentiu-Ciprian Tudor