Omilii la rugaciunea Doamne si Stapanul vietii mele…

Omilii la rugaciunea Doamne si Stapanul vietii mele…- Sf Inochentie, Arhiepiscopul Odessei Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandavii, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert departeaza-l de la mine. Iar duhul curatiei, al duhului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, robului Tau.
Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi sa vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!
Fratilor, nu in mod intamplator aceasta rugaciune a fost randuita in Sfantul si Marele Post, fiind repetata la fiecare slujba de mai multe ori. Fara de indoiala ca Sfanta Biserica a facut aceasta deoarece, cu toate ca rugaciunea aceasta este scurta, ascunde in sanul ei un tezaur maret de ganduri si simtaminte sfinte, punandu-ne in fata cu multa limpezime nevoile noastre duhovnicesti.
De aceea, vom urmari intentia Sfintei Biserici si folosul nostru sufletesc, daca vom face din aceasta rugaciune obiectul discutiilor noastre si vom analiza fiecare cerere a ei in parte. Astfel, in fata noastra vor aparea o serie intreaga de virtuti sfinte cu care trebuie sa ne infrumusetam sufletul, dar si o multime intunecata de pacate si de patimi de care ar trebui sa ne pazim inima.
Probabil ca nu mai este nevoie sa va aduc aminte ca aceasta este rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. In plus, mentionez ca Sfantul Efrem face parte din numarul marilor nevoitori care au infrumusetat Biserica Crestina Primara.
Sfantul Efrem a fost om dupa trup, dar inger dupa duh si dupa masura desavarsirii. Sentimentul neincrederii in puterile proprii, atunci cand vine vorba de lucrarea mantuirii si de necesitatea de a invoca in ajutor harul lui Dumnezeu, reprezinta trasatura distinctiva a moralitatii crestine.
Un pagan ingamfat spunea urmatoarele: „Zeii sa-mi dea cinste, bogatie si sanatate, iar virtutea o voi dobandi singur”. Dar de ce avea aceasta ingamfare pagubitoare?
Din pricina faptului ca un pagan nu cunoaste bine alterarea firii omenesti din pricina pacatului si nici neputinta ei duhovniceasca. Nu intelege esenta virtutii insasi, limitandu-se la doar a fi cinstit la aratare.
Or, crestinul luminat de lumina Evangheliei, dimpotriva, vede cu claritate ca omul cazut nu poate singur nici sa gandeasca, nici sa savarseasca ceva cu adevarat bun, deoarece pacatul si raul au patruns atat de adanc in sufletul nostru, incat au pus stapanire pe insusi izvorul gandurilor si sentimentelor. Pe de alta parte, vede limpede de asemenea de ce este nevoie ca virtutea sa fie cu desavarsire curata si placuta nu doar ochilor omenesti, ci si ochilor lui Dumnezeu, si ca, pentru aceasta, are nevoie nu numai de aspectul exterior si spectaculos al virtutii – care adesea acopera mandria ascunsa si interesul propriu – , ci de iubirea sincera a binelui, de ascultarea desavarsita a voii lui Dumnezeu si a legii constiintei, dand la o parte toate interesele iubirii de sine.