Femei la granita. Ce ne scriem cand nu ne citeste nimeni

Cred intr-o prietenie ca o mare dragoste venita atunci cand nu o astepti. Cred intr-o prietenie in care iti poti povesti viata atunci cand credeai ca n-o s-o mai faci.
Cred intr-o prietenie plina de umor, de tandrete si durere, pe drumul spre Marele Gif, cu gandul la lucrurile marunte din care se compune o viata. Tocator.
Inot. Familie.
Razboi. Iubire.
Lubenita. Frica.
Portocale. Doua femei care nu s-au nascut surori, dar pentru care cu siguranta e nevoie sa inventam un cuvant.
Scrisorile lor traverseaza istoria si recompun o geografie intimidanta a femininului. O prietenie care naste o asemenea carte ma face geloasa, ma obliga sa-mi vizitez anxietatile, ma trimite acolo unde inchisesem in mine usi.
Sunt vie, imi spun. Respir.
Am mainile rosii ale unui lung sir de femei. Ce smecherie!
Citesc si stiu ca in seara asta, dupa ani lungi de seceta, in sfarsit imi voi rade si-mi voi plange toata inima. – Lavinia Balulescu Intalnirea in scris dintre Maria Tanasescu si Alexandra Rusu imi evoca o imagine din Cortazar: plonjezi intr-un bazin si acolo, in adancul lui, dai peste un alt inotator, amandoi atingeti fundul bazinului in acelasi timp, intrezarindu-va pret de o clipa in apa.
Asta e si senzatia pe care o ai citind Femei la granita , cea a unei intimitati inefabile, a unei apropieri in timpul careia, tinandu-ti respiratia, nu pot fi spuse decat lucrurile esentiale. Urgenta si complexitatea confesiunii fac ca vocile lor sa se hibridizeze, sa se confunde, formand structura unui singur ADN si nici nu-ti mai dai seama cand e una si cand e cealalta si cand, de fapt, e si povestea ta acolo.
O poveste despre chimiile complicate ale vietii si geografia neimblanzita a memoriei, la capatul careia te simti mai putin singur. – Anastasia Gavrilovici Femei la granita , aidoma unei evanghelii apocrife dupa Alexandra si Maria, este o arhiva epistolara cu dublu helix, scrisa in clipe de ragaz casnic.
Conversatia lor e umana cap-coada. Prin detalii si acorduri fine, observarea reciproca devine o instalatie din tesuturi ale suroritatii.
Aceasta colectie de scrisori genereaza o mitologie unica, cu ritualuri originale. Supuse de buna voie analizei, ca in teatrul anatomic, cele doua autoare merg in sus pe firul inaintaselor, mixand genealogii, ironizandu-si, adesea, procesul de lucru.
Intram in detaliile intime ale unei duble memorii corp-minte, unde, cu spasmele lor inraurite, prietenele sondeaza limitele relatiei. In aceasta realitate palpaitoare, mustind de trimiteri contemporane, singurele opriri sunt in statiile umorului.
Aici, in episoade cu tuici de portocale si povesti deocheate ale unor matusi contrabandiste, cu Marele Gif, Curcubina, copii fotbalisti si iubiti-litere, recolte impresionante de lubenite, razboaie ale barbatilor si mancaruri-memorie, prin contaminarea a doua experiente contra cronometru, frica pur si simplu dispare. Alexandra Rusu si Maria Tanasescu, care parca-si continua gandurile, flexeaza muschiul confesiunii pana la durere.
Pentru fanii memoriei si voyeurismului, scrisorile lor, amplu exercitiu de admiratie reciproca, vindeca si dezleaga. «Unde (se) termina una, incepe cealalta».
Conversatia atinge cote inalte pentru ca, dincolo de evidentele afinitati, amandoua au vocatia prieteniei. – Andrei Majeri Odata ce dispare frica, feminitatea curge pur si simplu ca mierea si repara, exact ca mierea, toate buzele crapate, gaturile inrosite, pielea uscata, mai intai la tine, apoi la ceilalti, si e un mod de participare la lume inegalabil, este efectiv a te face una cu ea, ca si cum ai dansa nonstop pe muzica ta preferata care vine din caramizi, din pereti, din cauciucuri, din epiderme, din celule bazale, din fire de par, ca din niste difuzoare.
– Alexandra Rusu Imi port varsta de acum ca pe o imensa parasuta dezumflata, incerc sa arat ceva important in fiecare dimineata, o pun pe umar si plec hotarata in cercuri concentrice tot mai ample, dar tot ce se vede e o incalceala de sfori, noduri si petice de matase murdara, din care au disparut tot aerul cald si toata anvergura. As vrea sa‑ti propun o parafraza la vorba aia cu copilul, copacul si casa, singurele care fac o viata.
Sa‑ti spuna cineva: vreau sa ma uit la tine si sa te tin minte. – Maria Tanasescu