Barbati singuri

Dar cu dragostea fata de mine cum ramane? Cine trebuia sa puna in sufletul meu de copil, de adolescent, de adult piesa aceea lipsa?
Poate tata nu ar fi stiut cum, dar mi-ar fi explicat ca iubirea nu are sens sau ca nu exista, ca ceea ce ne dorim este doar o fictiune care ne-ar putea subrezi. Si nu as mai fi crescut asteptand sa cada din cer bucata aceea absenta din mine.
Am perceput golul, l-am umplut cu ce-am stiut, cu ce-am crezut, cu ce m-am mintit ca am descoperit, cu vorbele mari ale oamenilor mici si caii verzi de pe pereti, cu gesturile stupide ale farsorilor si chiar cu ura sau indiferenta ta cand nu mai gaseam altceva…Nu insirasem cuvinte niciodata, nici intr-un jurnal barem, dar aveam senzatia stranie ca ma aseman cu autorul acela care tot scrie, ajunge la jumatatea cartii fara sa stie ce vrea sa spuna si incotro se indreapta. Imi lipsea linia pe care trebuia s-o urmez, imi lipseau mobilul si entuziasmul.
Golul din mine era imens, ma transformasem intr-un robot fidel programarii sale, intr-o masinarie care tanjea sa devina om. Operam gandindu-ma la altceva, priveam fara sa vad, concentrandu-ma inconstient pe zumzet, vorbeam doar cu oameni in care mutasem o parte din mine, iar neputinta fata de propria-mi persoana ma depersonalizase intr-atat, incat cu greu ar fi putut un strain sa ma recompuna.
– Ileana Popescu Baldea