Dialog epistolar: Mihai Eminescu

Mihai Rusu vine, cu o consecventa pasionara salutara, sa ne reintroduca in labirintul dedalic al unei mari iubiri in care se pot distinge atat tipurile cunoscute si teoretizate (Eros sau iubirea-pasiune, Agape sau iubirea implinita, stadiile platonice, corporale, matrimoniale s. a.), cat si cele determinate de raporturile dintre doi poeti puse si sub semnul psihologiei creatiei, deci al unor factori formatori de natura intelectuala.
In tesatura complexa a acestor raporturi se amesteca si firele de urzeala ale prieteniei spirituale (in sensul lui Plato), afinitatilor elective (goetheene), si similitudinilor de temperament de caracter, de viziune asupra lumii. Se poate spune, generalizand, ca Veronica Micle este fiinta eminesciana, cu un program po(i)etic sub semnul modelator tras la indigo si realizat, desigur, cu puterile ei creative mai modeste, si ca Eminescu urmarea, dupa propria marturisire, o legatura ideala ca cea dintre Amor si Psyche.
Desi de natura diferita, platonica, discreta, relativ ceremonioasa din partea lui Eminescu , marcata de indrazneala si de elanuri de intimitate din partea Veronicai Micle, relatiile dintre cei doi (epistolare si concret afective) dezvaluie, in opinia lui Calinescu , o nota comuna: „Si pentru unul, si pentru celalalt, aceasta corespondenta era un exercitiu sufletesc necesar. Eminescu condensa in Veronica toate aspiratiunile sale afective, nerealizabile in viata de toate zilele, pregatindu-܈si astfel si sublimandu-si materia poeziilor sale erotice; pentru tanara d-na Micle – scrisorile, intocmite pe furis, in spaima de a spionata, constituiau un ce romantios si, in afara de aceasta, ca poeta, ea simtea negresit o vanitate ascunsa a se lasa cantata si de a sta in corespondenta cu un poet pe care-l banuia mare” ( G.
Calinescu , Viata lui Mihai Eminescu , Bucuresti, 2002, p. 173) – Mihai Cimpoi