Teatru_001

EL (merge cu ea la marginea scenei si ii prezinta lumea ): Ce ciudata e lumea… Noi, oamenii…
Suntem facuti din certitudinile noastre, dar si din inconsistente, din greseli. Ceea ce e perfect nu poate exista pe bune.
Omul a cucerit planeta nu prin inteligenta, ci prin conflict. EA: Atatea razboaie…
Pacea a fost exceptia. EL: Nu ma refer la razboi aici…
Ma refer la conflictele noastre interioare, la echilibrul instabil din care suntem alcatuiti, cu sufletul alergand mereu in directii contrare. Ceea ce iubim se impleteste, de cele mai multe ori, cu ceea de uram.
Uneori abia de le distingem. In acea vara, te-am iubit enorm si m-ai ranit pe masura!
EA: Nu pot sa cred… Nu imi doresc sa fac rau nimanui.
Imi pare rau acum si de acei melci, de acele fire de iarba. (Isi miroase palma.) Inca le mai simt mirosul…
Imi pare atat de rau… EL (incepe sa se plimbe prin incapere si sa gesticuleze): Construisem tot acel ascunzis in inima padurii…
Jumatate de vara am carat lemne, folii de plastic, scaune ruginite si chiar si o masa, toate gasite prin curtea bunicilor sau prin rapa satului. Nu ti-ai dat seama cand, nu-i asa?
EA: Eram atat de prinsa cu numaratul picaturilor de ploaie… La propriu! (Fragment din Fluturii aveau miros de iarba cruda )