Buzura la Berinta. Locul de unde n-a plecat niciodata

Cand mi-e dor de mine, cand sunt golita de ganduri, de idei, fug desculta la Buzura, ca si cum m-as ascunde la pieptul mamei, ca si cum m-as legana in poala Mamii Bune, ca si cum as sta zgribulita si fericita in ploaie sub nucul de-acasa, din Berinta. E doza de-acasa pe care mi-o iau din textele lui, cu care simt o forma de complicitate, ca si cum am vorbi intr-un cod al nostru despre oameni si despre locuri ale caror inceputuri doar noi le stim.
E egoist, poate caraghios, dar imi face bine. Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”, fratele mai mare al mamei, cel care venea, din cand in cand, acasa, in Berinta, si pe care Mama Buna, maruntica si iute, incerca sa-l cuprinda cu manutele ei aspre si noduroase de parca voia sa-l inabuse, sa-l acopere cu totul.
„Dragu’ maaamii!” – si i se lumina toata faptura aceea palida si osoasa, din care te izbeau doar ochii scanteietor de negri si atat de adanci. Atunci, toata scena mi se parea nu-stiu-cum…, aproape obisnuita.
Acum, o vad asa cum era de fapt: de-o duiosie suprema. – Dana Buzura-Gagniuc Nepoata apeleaza frecvent la scrisorile unchiului, indeosebi la cele din studentia clujeana (pastrate cu sfintenie de familie), scrisori marturisind despre anxietatile varstei, despre lipsa de confort material sau care evidentiaza grija pentru parintii bolnavi.
Ele tradeaza o epoca in care tanarul Augustin se zbate sa se cladeasca pe sine cu decenta – atat ca medic, cat si ca om de cultura -, irosindu-si cat mai putin energiile in efortul supravietuirii. Carturar autentic, desi inca in formare, pe Augustin Buzura nici saracia, nici amenintarile ideologice nu l-au impiedicat sa creeze, sa opuna smintelii din societatea romaneasca a vremii realizari durabile, ale spiritului.
Ale unei minti imposibil de incovoiat. – Delia Muntean