Vulcan. Lumina vine de la asfintit

Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan si al Viktoriei Irinyi, s-a nascut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. In 1871 s-a casatorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alaturi si l-a sustinut in toate proiectele intreprinse.
A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) si ale Facultatii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales insa o cariera mult mai dificila si a inceput sa lucreze in presa de limba romana de la Budapesta, la diferite publicatii ( Concordia, Aurora romana, Umoristul ), unde si-a facut ucenicia de ziarist, reporter, editor si secretar de redactie.
In 1865 si-a lansat propria revista ( Familia ), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, in paginile Familiei au fost publicate articole, poezii si nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar si din Regatul Romaniei.
In 1866, pe adresa redactiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-as avea…”, semnata Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotarat sa o publice, dar cu numele romanizat Eminescu. Din acest motiv este considerat ,”nasul literar” al poetului.
A pus bazele Societatii pentru crearea unui fond de teatru roman, care a avut un rol important in dezvoltarea dramaturgiei romanesti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de calatorie (in urma voiajelor intreprinse in Germania, Franta, Romania, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar si un important volum istoric, Panteonul Roman .
A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montepin, Claire de Chandeneux si Jules Verne. A fost ales membru al Societatii Kisfaludy (1871) si al Academiei Romane (1891).
A fost unul dintre cei mai importanti promotori ai culturii romane din acea perioada, intr-un context politic foarte complicat, reusind sa sprijine prin actiunile lui oameni din toate artele romanesti. S-a stins din viata pe 8 septembrie 1907, la Oradea.
Ma intreb daca ar fi putut fi altfel. Iosif si cu mine sa traim fericiti, fara revista, departe de luminile notorietatii.
Sa fim noi doi, pur si simplu, fara vreo „lupta nationala”, fara stradaniile de ridicare a poporenilor, fara participarile la intruniri si fara onorurile publice care au venit cu timpul. Multa vreme am visat la asa ceva, la un Iosif altfel, care sa stea numai cu mine si sa ma iubeasca, iar eu sa ma bucur de el.
Am fost o proasta, o femeie proasta. Un om ca Iosif nu sade pe cuptor, asteptand sa treaca timpul, dar nu de asta am fost o proasta, ci pentru ca nu ma cunosteam pe mine insami.
Daca nu facea ce-a facut, eu nu l-as fi iubit. M-as fi plictisit repede de el.
Pentru ca nu pot iubi un barbat fara un vis. Atunci nu stiam cum eram, dar acum stiu: o molie care zboara spre torta.
O molie norocoasa, care a stins trei torte pana sa se stinga ea insasi, dar uite ca nu m-am stins de tot si n-am sa ma sting pana nu termin de scris ce trebuie scris. Daca nu eu, cine?
De ar fi sa pun pe hartie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viata, iar eu nu mai am la dispozitie decat cateva zile, poate o saptamana, poate o luna, nu stiu. Datorita lui Iosif am cunoscut mii de oameni in acesti 36 de ani de casnicie, iar pe cativa, poate cei mai importanti, i-am cunoscut dupa ce el s-a dus.
Am urmat fara teama drumul pe care mi l-a lasat cu limba de moarte, am facut tot ce trebuia facut, tot ce a crezut Iosif ca trebuia facut, dar, din pacate, drumul n-a dus nicaieri, iar razboiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca si de revista, ca si de mine, ca si de toata lumea noastra, care s-a risipit ca fumul.
Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las marturia aceasta, ci pentru urmasii urmasilor lor, ca adevarul sa se afle si sa se stie. Poate ca le va fi de folos, poate ca nu, dar asta sa decida ei.