Legea visatorului

Naratorul din Legea visatorului e doldora de povesti si, mai ales, viseaza mult. Isi da seama ca are stofa de scriitor la varsta de zece ani, dupa o noapte in care e martorul unor incidente bizare: inainte de culcare, dupa ce-i explica lui Louis, prietenul sau cel mai bun, ca „lumina e apa”, se trezeste singur, parasit de toti, in timp ce casa in care locuieste e inundata de…
lumina lichida. Pornind de la povestirea unor vise care se leaga in timp si se petrec in acelasi spatiu, Daniel Pennac isi reimagineaza copilaria si il conduce pe cititor intr-un univers deopotriva incitant si inselator, un loc plin de intorsaturi neasteptate unde acesta e invitat sa descopere straturi de realitate.
Autorul elogiaza imaginatia si puterea de a visa, aceasta functie vitala pe care o considera sursa meseriei de scriitor, dar si familia si prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el insusi un mare visator, care a avut o influenta profunda asupra lui.
Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri si personaje de teatru. Citindu-l, ai senzatia ca treci dintr-o incapere in alta, de la o situatie la alta, fiecare completand-o sau contrazicand-o pe cea dinainte…
E un text fascinant, bine scris si extrem de sugestiv. Chiar si vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, in pagini unde cuvintele plutesc si-si rad de noi.
– SensCritique Pennac nu-si interpreteaza visele in lumina psihanalizei, nici nu supraevalueaza simbolurile care-i populeaza noptile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, dupa spusele lui.
Trebuie lasat sa umble liber. – Le Devoir Penduland intre real si imaginar, Daniel Pennac ii face o reverenta lui Federico Fellini, despre care spune: „Omul acesta imi fusese mai de pret decat o familie”, viziteaza un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare si, mai tarziu, isi aminteste cum, tanar profesor fiind, le cerea elevilor sa tina jurnale de vise.
– France Inter Traducere din limba franceza deDaniel Nicolescu.