Ochiul lentilei

Personal, in afara „taieturii” (sau „croielii”) textului critic, capabil sa-si sustina elegant propria greutate a stofei, nu am absolut nicio prejudecata cu privire la critica. De-a lungul anilor, am aflat ca, practicand-o din pura placere (Laurentiu Ulici ma considera, spargand curajos o formula rutinara, „critic de duminica”), nu o poti aborda deliberat, intr-un fel sau in altul, pactizand, spre exemplu, cu un grup de putere sau servind interese straine judecatii de valoare.
Sunt total independent si nu am parti-pris(uri) din acest punct de vedere, vaccinat la zi si complet imun. Dupa parerea mea, fiecare carte si fiecare text – de luat in seama literar – isi au inglobate in miezul lor viu propria formula critica.
Trebuie sa ai tonus vital, intuitie si rabdare, o lentila perfect focalizata pentru toate tipurile de lectura, pe cat posibil, de la cea informativa ori circular exploratorie la cea de cercetare aplicata, pentru ca textul sa se dezlege si sa vorbeasca singur intr-un limbaj pe cat de accesibil si tonic, tot pe atat de comprehensiv. Ochiul lentilei critice, intr-o asemenea abordare, trebuie sa spun, nu se reduce la fata oricat de slefuita a unei simple oglinzi (de nerefuzat si ea in unele cazuri!), fiind menit, datorita groundului teoretic permanent reclamat sau adus in discutie, ,,sa Indrepte” de fapt imaginea realitatii artistice revelate si sa-si creeze astfel propria determinare specifica.
Actul critic pe care il practic de peste trezeci de ani se face deopotriva din perspectiva proximitatii textului prin sine Insusi, cat si de la nivelul unui orizont metacritc, comparatist si cultural complinitor. Simtitor mai dezarticulat, speculativ si impresionist la inceputuri, cu timpul, el a devenit o favoare a exercitiului curent, intreprins in singuratate, cu finete disociativa, calm si reala pla cere…
– Stefan Ion Ghilimescu