Cum mureau filosofii in Grecia veche

Ca „vietile” si „mortile” filosofilor, cel putin, sa poata fi facute co-participante la cunoasterea, indeosebi, a „posteritatii critice”, a destinului lor, trebuie sa te raportezi la ele ca opere, intr-un sens non restrictiv. Adica la ele ca istorii de dupa, pe orizontala vietii noastre insa.
Cu o „istorie” care ne depaseste, in „lumea de dincolo”, sufletul, ceea ce a insufletit un timp anume, poate sa mai produca istorie ori poate nu. Cu totii, fizic, pierim odata cu pieirea; cel mult, mai fiecare, mai ramane o vreme, in amintirea celor din preajma (cat supravietuiesc si ei dar, adesea, cata memorie afectiva au); altii, prin ce au infaptuit.
Filosofii grecilor (si nu numai ai grecilor si nu doar filosofii) vor fi beneficiat de o „viata” de dupa moarte, dar murind mereu si altfel, mereu altfel, in functie de timp, de loc, de raportare. Totul, se intelege, in spatiul imaginarului, fara de constrangeri si rigori, sau cu alte rigori decat acelea ale „realului”.
Nu intotdeauna „mortile” imaginare sunt pe masura staturii filosofilor si cel mai adesea sunt fluctuante, urmand imprevizibile „traiectorii”. Nu o data, „rele” (rauvoitoare), abia isi mascheaza morala (eterna) a lui: „Una spui, alta faci”.
Cele „bune” (binevoitoare) aduc insa cu hagiografia, ceea ce este firesc. De altminteri, ca si in situatia cealalta, pentru ca problema este de reprezentare si de interpretare, iar nu de descriere sau redescriere.
In imaginar nu se intampla o oglindire ori o reproducere a celuilalt plan, ci o recreare cand nu o luare a lucrurilor de la inceput. -Gheorghe Vladutescu Daca s-a nascut in primul an al Olimpiadei a treizeci si cincea (640) si a murit in timpul celei de a cincizeci si opta (548-545), Thales din Milet ar fi trait, cum credea Sosicrates, nouazeci, nouazeci si ceva de ani.
Apollodoros era mai prudent: 78. Dar fie ca la 90, fie ca la 78, petrecerea din viata i s-ar fi intamplat pe cand „inteleptul nostru…
privea la o intrecere intre atleti, din cauza caldurii, a setei si a slabiciunii” (Diogenes Laertios I, 38, 39). „A murit izolat si batran, in timp ce asista la un concurs gimnic, epuizat de arsita” (Scholii la Platon, in.
remp. 600 A, 10 A 3 D.K.).
Dupa o scrisoare a lui Anaximenes catre Pythagoras (apocrifa), Thales „ar fi avut un sfarsit nefericit. Intr-o noapte iesi din curtea casei, cu slujitoarea lui, cum ii era obiceiul sa priveasca stelele.
Cufundat in contemplarea lor, uita unde se afla, dadu de marginea unei fantani si cazu inauntru” (Diog. Laert.
II, 4). O alta varianta, cu „morala” mai aspra a intamplarii, relatata tot de Diogenes Laertios (I, 34) cu Thales cazand intr-o groapa in timp ce privea cerul.
Prilej pentru batrana care il insotea sa-l mustre, cum ar fi zis Hegel, abstract:”Cum vrei sa stii ce-i in cer Thales, cand nu esti in stare sa vezi ce-i la picioarele tale”. Oricum va fi murit, nici nu-si astepta moartea, nici nu se temea de venirea ei.
Zicea (se spune) ca „nu-i nici o deosebire intre moarte si viata”. Pe mormantul lui s-ar fi pus inscriptia: „Iata mormantul sarac ce tine acum pe Thales inteleptul vestit, cu faima e tot ceru-a cuprins”.
Diogenes Laertios (I, 39) avea sa intocmeasca si el un epitaf: „Caci atunci cand privea o intrecere, Helios stapane, repede din stadion Thales de tine-i rapit. Bine-ai facut ca l-ai luat mai aproape.
Batranul, sarmanul, stelele, de pe pamant nu le mai zarea.” Nici moartea nu poate fi socotita ca unul din lucrurile infricosatoare prin natura, asa cum nici viata printre lucrurile, de la natura, frumoase. -Sextus Empiricus, Schite pyrrhoniene