Apostolul verilor

Prin varsta, mai degraba insa prin promotie (prin generatia de creatie, daca vrem), Laurentiu-Ciprian Tudor (el a debutat, imi amintesc bine, in 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouazecismului, douamiismului, fracturismului scl: nepasarea la ideistica, sfidarea constiintei teoretice, amputarea, ca sa zic asa, a organului metafizic (unii am auzit ca jubileaza obraznic la aceasta carenta), absente inlocuite, de regula, de mistica ablutiei in sordidul cotidianului ar fi, intre altele, insusirile acestor confrerii; si s-ar mai adauga, daca suntem atenti, deopotriva lipsa organului pentru cultura, aceasta reducandu-se la acestia, ca la epileptici, pe spatiu ingust, de exemplu la incropirile grupusculelor sau cislei. Din contra insa, cum spuneam a propos de cartea lui de debut, Laurentiu-Ciprian Tudor nu a evitat intalnirea cu conceptualul, il va reafirma totusi numai dupa o petrecere prin retortele obscure ale duhului liric: netemator, deci, ca acelea ii vor subtia sau amplifica enigmele, ca, mai departe, in ele s-ar mai si putea contamina de la elementul profan ori corupt, florile si ingerii, e convins de pilda poetul, suferind ca orisice vietuitoare de o sudoare mai mult sau mai putin diafana, iar in cosmos, privind-o, galaxia ni se va arata cateodata ca o albastra maioneza.
Sa citim prin urmare din poemul Cand iubita e ca un fel de apa si cand ceasul fericirii nu se termina , nu fara a remarca totusi ca titlul (cum se va mai intampla de cateva ori in cuprinsul cartii) e el insusi un poem lapidar sau un poem in devenire. Asadar: „cu bratele puse pe solduri/usor imbufnata pari/mai dulce/amfora de miraculoase licori/de-elixiruri picurate din sinele verii/miruri si-uleiuri de flori si de ingeri/goala te tragi ca ciuta la poala padurii/…/sa nu oprim/sa nu oprim/invarteala aceasta a acelor de ceasornic/a acestei ore/indragostita de sine ca un dervis in transa/ora oprita/ora spirala/scoasa din lant/exilata-n plutire/ca o planeta halucinanta/prin cosmos//sa nu oprim invarteala aceasta a acelor de ceasornic/timp iesit din sine/galaxia e ca o maioneza albastra/care nu se mai lasa taiata”.
Precum in volumul de debut (si atunci, se vede, titlul era din nou inspirat, era o cautata stihuire: Teama de cerc si fuga dupa aripi ) materiile venale nu sunt dispretuite, se vor impaca mai curand in eufemismul contemplatiei sau al ritualului ludic cu abstractiunea, sa spunem jenanta, deopotriva cu adierea romantica. Iata, acum din volumul recent, al treilea, Apostolul verilor (Editura Arania, Brasov 2007), poemul cu desuetul titlu, Zaraza : „parai/pentru ce e-n rai/in acel serai/cocosata/alfabetul iti cadea din gura/odata cu fluturii din stoamc/hatanata din tatani/de tate;/eram tanar/si te minteam ca un print arab/tu devneai arabila/cu toate iluziile zmee,/gura mi-era ca o punga cu galbeni/cu parai/cat sa platesti intrarea/la filmul cu happy/fara de end.//Zaraza/s-a facut amintirea ca vinul cel nobil/si-n raia/imi pare ca treci pe sub stresini”.
Daca recunoastem, odata cu Laurentiu-Ciprian Tudor, ca cea mai mare parte a lumii noastre e, asa-zicand, subterana, sigilata de intunecate taine – e dificil a-i recunoaste si garanta iluminarea, luminile promise. Un chip nocturn al fiintei este dintotdeauna in banuiala ochiului nostru care o priveste.
Poetul interpreteaza in chipul urmator aceasta dilema a sa fata cu nepatrunderea (inevitabila, tautologica) la lucrurile in sine, la esente – o imposibilitate pe care el si-o asuma cu ironie si tandrete deopotriva, cu o imprecatie duioasa. Precum aci, in Frumoasa naibii :: „m-arunca-n priviri imposibile/fara plasa/conspir cat imi sta in luneta/desenez jupuirea/cu haita trezita in nervi//frumoasa naibii//facuta in ciuda/rinocerilor insomniaci/s-o intorc in lut/in mixerul bratelor lacome/ca-mi sta ca un lat deasupra capului/lucind ca aurul viu/sa nu-i mai fiu/ca-i sunt/ocnas in vara/fiara legata cu fier/liber/sa gandesc verdele/doar pentru verde”.
Nu mai putin in caz se vadeste si melancolia, una ce-si ascunde insa durerea, o stancatie mai degraba, e aci oboseala aceea metafizica, de desertaciune, precum in exemplul biblic cunoscut: ea apasa si opreste astfel orsice initiativa, chiar si cotidiana, candid-corupta miscare a vietii sub vremuri. In Nemiscata iarna , poetul scrie asa: ,,trotuarele poleite/purul alb falsificat in pulberea rece/mincinoasa mana cereasca/cazand (sic, n.n.) confetti prin golurile/vartejurilor de frig ce musca pielea;/izgonit din plimbarea tacuta/ghemul plansului nedesirat/ramane/fara de tihna ochii ce-au izvorat dupa/iubita;/nu ma primesti iarna/nu ma ascunzi/dorul sa-l ratacesc unde ?”.
Sau in chipul acesta, in scurta poezie intitulata In noapte : „ies in noapte/ca intr-o stare de tristete a pamantului/ca intr-o realitate paralela/latra cainele pamantului/vantul…/cu noapte in cap/doliu al gandurilor/ies”. Dedublarea eului, o „poveste lirica” la Laurentiu-Ciprian Tudor, cum o apreciaza Mona Mamulea pe coperta a 4-a a volumului, e tema remarcabilului poem eu si Eu .
O dedublare a unitatii egotice si totdeodata dialectica dramatica din jocul micro si macrocosmosului: „eu/lepadat de mine/devenim doi/eu-insumi si eu-lepadatul,/eu-insumi sunt asta:punctul/ce se rostogoleste din idealul izvorarii,/al curgerii, al inrauririi//cu eu-lepadatul e mai greu de inteles/pentru ca eu fara de eu-insumi/devin lume, devin cosmos, devin/Dumnezeu/cum poti sa intelegi ca punctul poate/cuprinde Totul?/cum sa intelegi ca micul cuprinde/Marele?”. Pana aici, cum e cu putinta sa credem, prin identificarea orgolioasa cu divinitatea a eului liric poemul se plaseaza intr-un regim difamant, blasfematoriu (cum se imtampla frecvent in demonismul romaticilor).
Citit pana la capat, observam ca nu e asa: „fata in fata cu eul-lepadat/te cuprinde coplesirea/ingenunchezi,pleci capul;/eul meu lepadat e acelasi cu eul lui/lepadat, acelasi/cu eul ei lepadat, cu eul lor/acelasi/noi/tragem dupa noi absolutul, acelasi/ne tinem la spate idealul/fara s-o stim/in loc invers/sa strangem toate lepadatele-euri/ca niste bucati ale aceleiasi franghii/aceluiasi cordon/ombilical/al luminii/pururea fiitoare”. Versurile de mai sus dau seama, dupa priceperea mea, de constiinta ordonatoare religioasa a poetului: revelatia aci nu e numaidecat frisonanta, nu cheama adica numaidecat stupoarea, inlemnirea aceea din catatonia mistica obisnuita la anahoretii monastici sau ai pustiei.
Este mai curand o comunicare suava, – primire adica a gratiei; e o comunicare – spre a evoca aici ganditorul cunoscut – ca o cuminecare, o comunicare antrenata va sa zica eucharistic si, cu tot lexicul atipic (limbajul acela deghizat, limbajul secular) impartasind inca, iata, limpiditate si delicatete. Vestirea e acum fara de tremurul retoric al primitorului de nepatruns – misterul e cu putinta a fi gestionat cu mintea si cu inima deopotriva.
Poemul eu si Eu al lui Laurentiu-Ciprian Tudor este, de vrem, si o „anamneza” – o scoborare, o descensiune, prin sacralitatea omului, spre punctul initial: orisice revenire, reurcare vor aduce pe superficia profana a umanitatii un picur din roua divina ( cum spunea cineva) a inceputurilor, cine sa-i indure povara, cine infricosarea ? Cu alte cuvinte (asa cum se intelege din poem) frica de a intrupa in tine insuti – dupa o lunga, rabdatoare asteptare, chiar dupa osteneala si deznadejduire – picatura de dumnezeire ce ti-a fost fagaduita.
Aflat la a treia sa carte de versuri, Laurentiu-Ciprian Tudor este (comentatorii sai au remarcat aceasta fara sovaire) un poet tanar care confirma. -A.I.
Brumaru