Cenusa Verii. Les Cendres De L Ete

Victoria Milescu coboara, cu acest intru totul seducator prilej editorial si adevarat festin poetic de zile mari, la izvoarele poeziei orientale in care natura si dragostea fac impreuna cea mai buna casa. Ceremonialul adresativ pe care poeta il pune in unda lirica te poarta cu gandul la Psalmii regelui-poet David, la hain-teny-ul malgas, la pantunul malaez ori la rubbayatele lui Omar Khayyam.
Volumul Cenusa verii se constituie ca o diagrama zbuciumata si sinuoasa a unei iubiri esalonate de-a lungul intervalului estival-autumnal si care se stinge (oare?) odata cu anul care a gazduit-o cu toate elanurile sufletesti, cu toate indoielile si suspiciunile inerente, cu toate prabusirile si degringoladele pe care le antreneaza o asemenea frumoasa, irepetabila si greu sau deloc vindecabila experienta spirituala si afectiva. Versurile au parfumul si toate ingredientele specifice unei veri indiene sau de noiembrie, cum ar spune Lucian Blaga, extazul plonjarii in miracolul erotic salasluind aici cu crizele de gelozie de care nicio iubire adevarata nu se poate debarasa vreodata pe deplin.
Seninatatea si intelepciunea alterneaza cu innegurarile sufletesti si cu disperarile care doar arareori afluiesc spre resemnare si spre acceptarea meandrelor capricioase ale conditiei umane. Fiinta morala a indragostitei tolereaza orice, cu exceptia minciunii si a tradarii si ei ii repugna categoric orice fel de compromis si de jumatate de masura.
Forta dragostei, inclusiv a persoanei iubite, poate fi mai puternica decat manifestarile, nu o data ostile, ale firii: „Ploua tot ploua cu frunze galbene rupte din stele/ Casele se scufunda cu toata iubirea din ele/ Tu ai putea oricand sa opresti ploaia necontenita/ Curgand peste inima mea intre doi stropi rastignita” (Ploua).