Particularitati demografice, etiologice si clinice ale arsurilor accidentale la copii

Spitalul este un univers aparte. Mai toata lumea este de acord cu aceasta afirmatie.
Este un spatiu in care stiinta se impleteste cu credinta, in care emotiile trebuie tinute in frau de ratiune, in care, de cele mai multe ori, o zi seamana cu alta numai pentru ca esti mereu pus in fata provocarii de a folosi la maximum ceea ce stii si de a constientiza (uneori frustrant si dureros) ca nu stii deajuns. Trecand de la un pacient la altul, intr-un ritm care pentru un ochi profan aduce a haos, ajungi cateodata sa simti ca functionezi „pe pilot automat”, ca nu ai suficient timp sa gandesti, sa vezi imaginea de ansamblu, sa inveti destul din reusite, dar si din greseli, din esecuri, fie ca sunt ale tale sau ale altora.
In astfel de momente imi amintesc de o povestioara, o pilda care mi-a fost spusa odata. Este vorba de povestea cu intrecerea intre doi taietori de lemne.
Cel mai tanar, lucrand continuu si cu indarjire, era din ce in ce mai uimit, dar si mai sigur ca va castiga, auzind ca la intervale regulate sunetul securii competitorului sau amutea pentru o vreme. La sfarsitul zilei a constatat, totusi, ca rivalul sau, desi mai varstnic, reusise sa taie mult mai multi copaci…
Probabil ati intuit deja talcul povestii: in timpul pau-zelor regulate, omul isi tragea sufletul, dar isi si ascutea securea… Pentru mine, perioada studiilor doctorale nu a fost nici pe departe una in care am avut prea mult timp „sa-mi trag sufletul”, ci mai degraba una in care am fost indrumata, am invatat si chiar am fost obligata sa „imi ascut securea”, sa gandesc, sa evaluez si sa valorific experienta adunata zi de zi in spital.
– Georgeta Burlacu