Se duce vara vietii…

Poezia e scrisa de oamenii cei mai tristi si mai singuri din lume. Poezia nu poate fi scrisa de oameni veseli si mon­deni.
Ar fi o catastrofa. Macar de aceea ca poezia cuprinde tristetea si singuratatea lumii, sublimate prin frumusete.
Poezia e un altar al dragostei si al muceniciei. Nu pot si nu am sa pot intelege vreodata fantosele arogante ce se dau drept artisti.
Un poet e ca un murmur de izvor subteran, ca o clipire de raza peste un mormint, ca o adiere vestitoare din necunoscut. Din necunoscutul tandru, care ne face atenti la cantecul chiriecilor, la gingasii crini de august, la vantul de toamna, care a prins deja sa scuture frunzele.
Poezia nu e o arta. Poezia este o suferinta mai presus ca arta.
Poate de aceea tristii, insingurarii care o scriu de adevaratelea, s-ar cuveni sa primeasca recunoasterea preotiei lor. Dar ei sint atat de modesti.
Ei, daca ar fi s-o spunem la direct, nici nu ar voi sa iasa in fata lumii, dindaratul operei lor. Or, ei numai atunci ies, adica sint nevoiti sa iasa numai atunci cand arde pamantul sub picioare, cand e pusa in cumpana insasi viata neamului in care s-au nascut, cu toate ale ei, pre nume – limba, istorie, datini.
Atunci nu te pune cu ei, tacutii, modestii, gingasii. Caci ai sa pierzi.
De aceea, ca sint luptatorii cei mai cumpliti din cati au fost pe vremuri, lamura a sufletului acelui neam, care a cutezat sa-i nasca. Ei, poetii, de parca visa­tori, asa, de parca nerealisti, dintotdeauna au zdruncinat din temelii marile imperii.
Dar canta chiriecii, dar au inflorit crinii de august, dar au cazut si primele frunze, pe cand gandeam: poetii sint cei mai tristi si cei mai singuri oameni din lume. Pentru ca sint oamenii Cuvantului.
Iar Cuvantul e Dumnezeu. Iar Dumnezeu e Unul.
Nici trist si nici vesel. Singur.
Pur si simplu singur. Poetii sint tristi pentru singuratatea Lui.
Dar nu eu am scris acestea. Mi s-au revelat.
– Leonida Lari