Povestea tuicii romanesti

Povestea tuicii romanesti. Editie alcatuita de Radu Lungu si Alexandra Grigore Tuica a insotit taranul roman, si nu numai, in trecerea lui prin vremelnicia vietii (botez, nunta, pomana mortului), de Pasti si de Craciun, in nadejdea adeverita a unui Nou An care va fi fost trecut cu bine (pe camp, in balciuri, la hore) si in tovarasia celor apropiati.
„Tuica”, „palinca”, „horinca”, „vinarsul”, „rachiul” sunt numite, pe buna dreptate, „udaturi” traditionale si nu ar trebui sa lipseasca de la nici un ospat romanesc. Cartea de fata prezinta o istorie accesibila si savuroasa a acestor licori „nationale”, a caror faima a ajuns dincolo de hotarele tarii.
Cititorul va descoperi povesti de alta data in care alcoolul a jucat un rol principal, cum ar fi „batalia tuicii” din 17 septembrie 1788 si detalii nestiute despre prepararea bauturilor distilate si despre transmiterea acestui obicei din mosi-stramosi. Nu lipsesc nici marturiile palincarilor din zilele noastre, cat si o prezentare succinta a celor mai gustoase varietati de tuici disponibile azi.
O poveste de demult despre tuica: In contextul crizei in care intrase Imperiul Otoman ca urmare a asediului ratat al Vienei (1683) si al ofensivei armatei habsburgice, Principatele Romane devenisera teatrul operatiunilor militare. Se intampla in vremea razboiului din 1787-1791, purtat de Rusia tarista si Imperiul Habsburgic contra Semilunei.
Pe fondul acestui conflict militar european are loc un episod interesant petrecut in Banat, la Caransebes. Iata ce se spune despre ,,batalia tuicii” din 17 septembrie 1788.
Armata austriaca de aproximativ 100.000 de soldati si-a stabilit tabara in preajma Caransebesului. Avangarda, constituita dintr-un contingent de husari, a trecut Timisul pentru a verifica prezenta armatei otomane.
Neexistand nici un semn despre prezenta turcilor, husarii au dat in schimb de un grup de tigani, care s-au oferit sa le vanda niste schnapps (rachiu, palinca sau tuica). Ostasii calare au cumparat schnapps-ul si au incept sa bea.
Indata dupa aceea a trecut raul si un grup de infanteristi habsburgici. Cand au vazut ce petrecere s-a pus la cale, infanteristii au vrut si ei alcool.
A urmat o discutie incinsa, intre cele doua tabere incingandu-se o bataie sora cu moartea. In toiul „luptei”, cativa infanteristi au inceput sa strige „Turcii!
Turcii!”, facandu-i pe husari sa dea bir cu fugitii, convinsi fiind ca atacul armatei otomane este iminent. Cea mai mare parte dintre infanteristi a inceput de asemenea sa se imprastie.
Explicatia este ca armata habsburgica era alcatuita din tot felul de „etnii” care nu stapaneau neaparat germana. Situatia s-a inrautatit atunci cand ofiterii, in incercarea lor de a restabili ordinea, au inceput sa strige „Halt!
Halt!”, ceea ce a fost „tradus” in „Allah! Allah!” Observand goana husarilor prin tabara habsburgica, unul dintre comandanti s-a gandit ca este o sarja de cavalerie a armatei otomane, drept care a ordonat deschiderea focului.
Trupele de artilerie deschideau focul asupra oricarei umbre. Doua zile mai tarziu, turcii descopereau o „avangarda moarta”…