Totem

Dupa ce si-a luat o destul de lunga pauza de la militantele ecologice si sociale si s-a rasfatat in volume de ludice si inventivitate dusa spre verva, Ofelia Prodan revine, in Totem -ul de acuma, la trauma generatoare a poeziei sale: cruzimea umana. E o concentrare a obsesiilor si spaimelor de pina acum care aproape ca realizeaza o poezie tematica, sistematizata intr-o suita de tablouri ale carnagiului.
Scenele de „vinatoare” sint conturate cu o brutalitate naturalista care sta de temei unui expresionism suplicial. Vinatoarea, vinatul si vinatorul sunt simbolurile centrale ale unui ritual al cruzimii care transforma conditia umana in supliciu.
Si face asta fara patetisme declamate, ci doar cu un pathos participativ implicit, nu neaparat si explicit. Poemele de acum par un tipat in iminenta apocalipsei.
O apocalipsa ca un sir de crime, relatata cu o scriitura de cruzime. – Al.
Cistelecan Conceputa pe model hegelian, noua carte a Ofeliei Prodan, porneste de la viziunea unei lumi marcata de o violenta atroce. Fiara urmareste, ucide si devoreaza prada, dar devine, la randu-i victima.
Vanatorul ucide si se invesmanteaza in blana sangerinda a victimei, dar, devine, la randu-i vanat. Halucinant, acesta sfarseste prin a se hrani din inima de lava incandescenta a pamantului.
Nu scapa tefere nici personajele mitologice (Argus e devorat de un vultur), iar soarele e putred, bolnav. Daca aceste scene terestre, de o violenta atroce sunt evocate cu o detasare suprema, privirea poetei fiind focusata pe detaliile uciderii si devorarii victimelor, fie ele oameni ori animale, in ciclul al doilea al cartii, antitetic intitulat Ce viseaza algele cand dispar, decorul se schimba, poeta contempland la fel de detasat un univers marin pasnic, in care agresivitatea trece in ritm de dans – e lentoarea si surdinitatea masiva a unui acvariu in care poate parem apatice si abulice vietuitoare.
In cel de-al treilea ciclu – totem -, al sintezei, privirea ei surprinde consecintele suprematiei omului pe/sub pamant, pe si sub ape, in ceresc si subceresc. Mai mult decat un manifest ecologist, cartea propune, la final, o noua religie a redemptiunii.
– Mircea Petean