Realitatea iluziei

Realitatea iluziei. Antologie de proza fantastica Cel mai recent volum de proze scurte, Realitatea iluziei , mizeaza, inca din titlu, pe jocul subtil al balansului intre Realia si Utopia, astfel incat granitele celor doua universuri se intrepatrund, intr-o hora dansanta, un joc al ielelor/ideilor si aparentelor, din care nu poti iesi decat deconcertat.
Contemporanitatea pare atat de abracadabranta si iesita din tatani, incat fictionalul se transforma o normalitate locuibila. Pliata realului, literatura oscileaza intre mitizare si demitizare, iar initierea, simbolizarea si dragostea se transforma in translatori si marci delimitative ale varstelor biologice ale individului.
Prozele fantastice din antologia lui Nicolae Suciu au o tematica diversa, recrutand situatii si intamplari situate in proximitatea ezotericului, misticului, mitului, visului, reveriei, halucinatiei, iluziei, utopiei, misterului, straniului, cu accente postmoderne in uzitarea tehnicii palimpsestului, dar si cu o devoalare a indicibilului, intr-un registru ironic, sarcastic cateodata, cu un limbaj care se invesmanteaza cand in neologic, cand in colocvial sau argotic. Spaima, angoasa, teroarea nu lipsesc din edificiul sau scriptural, cimentand taxonomii inradacinate ale genului.
Textul secund, Greata aduce involuntar, inca din titlu, sugestia celebrului roman sartrian. Naratiunea debuteaza ex abrupto, incitand curiozitatea lectorului, prin recursul la spectacular: De la a marturisi ca intr-o dimineata, mergand la baie, ai constatat ca organul barbatesc ti se transformase peste noapte intr-un gogosar si pana la a crede asa ceva mi se parea ca ar fi o distanta ca de la pamant la luna.
Povestea nastrusnica a organului viril buclucas este realizata prin insertie, protagonist al intamplarii fiind un fost camarad de armata, care-i incredinteaza, telefonic, relatarea spectaculara. Remarcam o vocatie a scrisului la mai multe personaje, iar Costel, prietenul cel omenos si credibil, desi inmaneaza prietenului scriptor subiectul, spera ca, prinsa in pasta fictiunii, intamplarea cu transformarea sexului in gogosar, ar putea deveni nemuritoare, chiar daca el, cel in cauza, care si asa n-avea cum sa mai scape de acest handicap, va ramane pe mai departe un om nefericit .
Protagonistul asista la o metamorfozare particularizanta a ambientalului, un univers monocord, redus la o imensa gogosareala. Obiectele din jur capata toate, prin ochii lui, aceasta textura legumicola, antieroul traind drama si jena consortului care nu-si mai poate indeplini atributiile matrimoniale.
Eschivele si fandarile in fata nevestei, dornica de cine romantice si acuplari imediate se deruleaza intr-un registru ironic-amar, caricatural si fantast, tribulatiile vatamatului de sex ducand la scenarii escapiste ce urmaresc debarasarea de corvezile erotice. Daca sotia pare versata in a sista efuziunile virile ale sotului, prin prohibitii conditionate de nevaccinarea anticovideasca, Costel nu poate sa o sanctioneze, cu atat mai mult cu cat libidoul lui e in deriva, iar atingerea trupului femeii il lasa frigid.
Carnatia acesteia ii pare congruenta cu cea a unui gogosar. Plina de obida, nevasta il cerceteaza si constata, cu surprindere, ca organul barbatesc se afla in parametrii normali, neschimbati, ceea ce o conduce la concluzia ca problema lui e de factura psihiatrica.
Transformarea kafkiana se petrece doar in mintea povestitorului, care traduce, prin recursul la semeata leguma, uniformitatea lumii, a vietii ce sunt aduse toate la acest numitor comun. Finalul, deschis, inoculeaza sugestia unei contaminari, gogoseresti, par procuration, si asupra condeierului-cronicar.
Realitatea iluziei , naratiunea care da numele volumului, se petrece tot in perioada pandemiei cand, interlopii, profitand de obligativitatea purtarii mastii lanseaza o noua moda, aceea a eliberarii certificatelor de deces inca din timpul vietii. Mult mediatizate triseriile de acest gen profesate in Grecia si Italia, prin pensii acordate de ani buni mortilor nu pot lasa Romania imuna, nealiniata la acest nou maraton al sarlataniei.
Domnisoara Crina, nou-angajata biroului de stare civila, imbratiseaza modernitatea occidentala: Adica, acolo, in Occident, zic ei, se pot elibera certificate de deces, chiar si pentru cei care inca n-au murit, iar aici, la noi, nu se poate face asa ceva, deoarece continuam sa vietuim intr-un stadiu de inapoiere crasa… In acest context, prezenta certificatelor de deces vazute in timpul vietii, elibereaza de spasme si angoase pe viitorul raposat, care nu mai trebuie sa traiasca cu aprehensiunea mortii.
Precauta, trecuta prin viata, sefa biroului solicita o declaratie pe proprie raspundere care sa detalieze circumstantele mortii aspirantilor. Crina incepe sa fie atrasa in aceasta hora supranaturala, cu atat mai mult cu cat Dincolo interlopilor li s-au dat aceste certificate.
Fata se intreaba daca nu cumva acest dincolo reprezinta o lume extramundana, a reptilienilor, a unor Annunaki, fiinte superioare… Entitati care pot oricand sa devina indivizi umani sau, ma rog, animale de tot felul…
Ideea este intarita de disparitia vreme de trei zile a functionarei, care va sopti ulterior la telefon sefei ca acestia au sosit intr-adevar, iar ea le este captiva. In fata biroului inchis se intinde o innombrabila coada a pretendentilor de certificate mortuare.
Sufletul omului (anima homini) si cel al lumii (anima mundi) prin intermediul creatiei artistice, la fel ca operele literare, fac parte dintr-o familie comuna, un laborator germinativ congruent, ce are menirea de a observa o epoca. Privite ca un liant reverberativ, ambele coaguleaza traseul livresc, rasfrangandu-se intersanjabil, fiindca vivificarea lumii presupune simultan si animarea individului, iar cinetica celui din urma se repercuteaza asupra ambientalului.
Omul postmodern, dar si supraomul nietzschean este sfasiat intre noesis si dianoia, intre cunoasterea intuitiva, suprarationala, ezoterica si cea discursiva, sapientiala, stiintifica. Prin analogie cu cele doua concepte universul imagologic, definitoriu pentru fantastic, reuneste contrariile, fictionalul si realul, nuantand, maniheic, suculenta contrastelor: om si supraom, noesis si dianoia, anima mundi si anima homini, esotericul si stiinta, vechiul si noul, miticul si realul etc.
Imaginarul devine o interfata a acestui inconstient cultural situat median, intre dubletele mentionate, o incursiune in subteranele sinelui, ce antreneaza descoperirea alteritatii. Nicolae Suciu se transforma, in acest context, intr-un hermeneut avizat, un analist obiectiv al trecutului, dar si al contemporaneitatii, un cautator al originilor celor doua suflete, sinele si lumea, care nu pot fi privite decat intr-un cadru sociocultural mai vast.
Fantasticul dejoaca legile firesti ale cauzalitatatii, temporalitatea, contingentele vietii, gnomicul si stiintificul deopotriva, fiind consangvin, mai degraba, cu sacrul, cu magia sau cu miticul. Respinge credibilul, verosimilul, dand frau liber rupturii planurilor existentei.
Universul fantast se conduce dupa legi proprii, cu inextricabila logica particulara si organizare, abstrase ambele normalitatii constrictoare. Prozatorul dirijeaza, ca un papusar, cu maiestrie, parghiile fantasticului, intr-un edificiu textual care necesita un lector avizat, degustator al miturilor, ezotericului si cunoscator al comparatismului.
Naratiunile acestuia contin un bagaj cultural interdisciplinar, indosariind autoimagini si heteroimagini, texte imagotipice, percepute ca un embrion germinativ pentru cele personale, in care imaginea are un rol secundar, iar accentul este pus asupra dinamicii, articularii si proliferarii acestora in interiorul fictionalului. Deseori, autorul face trimitere la modele livresti sau imagini plastice, invitand cititorul la o lectura duala: textul de baza, ca prim pas al receptarii si infratextul, cel de adancime, incarcat de simboluri si sensuri.
– Daniela Sitar-Taut, noiembrie 2024