Theodoros

„Theodoros” de Mircea Cărtărescu e o carte pe care nu o poți citi indiferent. E ca o călătorie în lumea lui interior, dar și a celor din jur, peste timp și peste spațiu. Mi se pare că Mircea ne invită să pășim într-un univers plin de povești, pe care le-a construit cu o pasiune contagioasă, amestecând realitatea cu imaginația într-un mod foarte firesc. De fiecare dată când spun că am citit o carte bună, nu mă refer doar la poveste, ci și la senzația de a fi fost purtat de cuvinte, de a fi trăit împreună cu personajele lui. Și cu „Theodoros” chiar am avut parte de asta. Cartea pare un fel de monument construit din experiențe diverse – povești de dragoste, drame eroice, aventuri fantastice sau chiar scene crude, toate amestecate într-un întreg care te face să te întrebi la final dacă ai citit o ficțiune sau o formă de introspecție extrem de sinceră. Mircea le reunește cu o acribie de pictor, fiecare detaliu având o semnificație profundă, și totodată cu o ironie subtilă, care te face să zâmbești chiar și în momentele cele mai dureroase. Ce mi-a plăcut cel mai mult e modul în care autorul jonglează între religie, istorie și mituri, reușind să găsească în toate o expresivitate neașteptată. În perioada pandemiei și a crizelor, această întoarcere către frumusețe, către artă și viață a fost ca o gură de aer proaspăt. E ca și cum Mircea ne propune să privim lumea cu alți ochi, mai blânzi, mai curioși. În final, „Theodoros” nu e doar o carte, e o experiență – un omagiu adus vieții, iubirii și frumuseții, chiar și atunci când totul pare încercat și dezolant. O poveste care te face să reflectezi și să simți, și asta pentru că autorul însuși spune că a scris nu ca să publice, ci ca să trăiască în cuvinte. Și, la final, tot ce pot spune e că această carte te lasă cu gândul că adevărul lumii e acolo, pe vârful degetelor tale, așteptând să fie descoperit. De aceea, merită citită, pentru că îți oferă ocazia să te întâlnești cu tine însuți prin prisma poveștii lui Theodoros.